un cuvânt

January 13th, 2011

un cuvânt caut. un început perfect. și un sfârșit de apoteoză în același timp. un singur cuvânt mi-ar fi de ajuns. un singur cuvânt care să spună totul. nu e greu să cauți și să găsești un singur cuvânt. dar unul care să spună totul? pesemne că e greu, pentru că îl caut de multă vreme și nu îl găsesc.

un cuvânt care să spună, să fie, să arate, să însemne câteva picături de sânge curs din nas, un pantof pe care am călcat în metrou, omul din el, o pasăre lovită, niște pietre de pe un teren viran, prieteni, mamă, frate, iubită, alcool, dandelions, praf în ochi, versuri, nume de oameni, un cal, locuri, simțiri, televizor, unde, pastile, iarbă, mirosul unui balon de săpun, julitură, un fir de tutun, felul cum arată oamenii cu degetul și felul cum arată oamenii pur și simplu, ceva oglindit în apă, moarte, minte, scântei, fructe, ce simți când te curentezi, ce simți, ninsoare, rochii, tablouri, departe, tremurat, ceasuri, nu, new york, pahar, opinci, lucruri neștiute, gânduri pierdute, multe, multe gânduri pierdute, butoni în formă de butoane, fiorduri, o tăietură cu lama acolo unde doare mai tare, toate cuvintele care încep cu „x”, cum te simți când vomiți, “din când în când”, țipătul fratelui tău, un tort glazurat de două ori, zbor, coniac, sorin, foi de hârtie, o față strâmbată de gustul unei lămâi, şapte muște care zboară pe deasupra unui hoit, un vârf de munte, puncte-puncte, un vârf de ac, “cine se trezește primul”, un vârf de sezon, primul pas pe o plajă virgină, primul cuvânt pe-o foaie velină, foc, frigul din tren imediat înainte să ajugi acolo, “cum e să fii tată de zece copii”, să cazi în veceu, în veceu să fie viermi, nisip în slip, locuri comune, sate, să îți fie frică, să vezi un șurub, la ce te gândești când vezi un om, o fată care te face să te simți liniștit, bătaie cu o curea, că mai vrei să fumezi o țigară, copii, ai crescut, imediat după aia, toate astea la un loc și toate astea pe rând..

când îţi spui un cuvânt de mai multe ori în gând, cuvântul nu mai există. se pierde, îți scapă. ce înseamnă. mi-ar trebui un cuvânt pe care să îl spun în gând și care să însemne toate astea pe rând, în timp ce îmi scapă. să îl scriu pe foaie în toate ipostazele. să se mire lumea, să strige, să se supere, să mă aprobe, să fie de acord, să aprobe cuvântul. sunt atâtea cuvinte.

îmi trebuie un început.

să caut cuvântul, să mă plictisesc de căutare, să mă enerveze, să îmi distrag atenția, să revin și să găsesc cuvântul care să însemne și lucrurile astea.

un cuvânt caut.

asocieri bolnăvicioase

September 22nd, 2010

..::

Sunt trezit de nişte bătăi în tablă. De bătăile unor picături de lichid într-o bucată de tablă. Realizez imediat că lichidul – oricare ar fi el – nu are voinţă şi, deci, nu poate să bată. What-s the next best thing? Sigur cade de undeva. Deci, pică. M-am trezit de două minute şi abia acum mi-am dat seama că nişte picături de lichid pică de undeva pe o bucată de tablă.

Încerc să-mi dau seama ce poate să fie. Care este ulitmul lucru pe care l-am văzut înainte să mă culc? Doi pui de pisică care se uitau înspre mine ca nişte găini deja crescute. Cu mişcările alea scurte şi enervante din cap. Când eram mic, dintre toate fiinţele cu care intram în contact, găinile erau cele care auzeau cel mai des, de la mine, întrebarea “ce te uiţi aşa la mine?”

Dar să ne întoarcem la oile noastre. Pisicile, îmi spun eu. Dar nu au cum să fie ele.

Dintr-o dată aud nişte horcăituri în partea mea dreaptă, chiar lângă ureche. Dar nu se poate. Doar câinele nu doarme cu mine în pat. Refuz să accept această concluzie, îm spun eu mie, plin de cuvinte pompoase. Este absurdă. Dau să-mi întorc privirea, astfel încât să am un contact vizual cu subiectul în cauză, care horcăieşte în continuare, dar şi în urechea mea dreaptă. Ambele în acelaşi timp. Înainte să apuc să rotesc capul cu 20 de grade, mă loveşte un danf ca de bull terrier. El trebuie să fie, zic! Câinele! Dar ce să caute aici? Mă întorc de tot, mă liniştesc. E stăpânul câinelui.

Acum ştiu cine doarme cu mine în pat, dar picăturile de lichid?

Vreau să mă mişc, dar nu pot. Bătăile mă exasperează. Mă gândesc la săraca tablă, ce a făcut ca să merite un tratament cu picătura chinezească?

Stai puţin. S-o auzi din baie? Dar aici e cald, e bine, e comod, e rost de somn. Din poziţia asta, mă gândesc la baie ca fiind locul ăla îndepărtat de tot, aşa de îndepărtat încât trebuie să vreau mai întâi să stabilesc o nouă rută comercială înspre India, ca, mai apoi, să ajung la ea din greşeală.

Mda. Îmi bag pula. M-am plictisit. Cert e că ploua afară.

::..

Default.

June 28th, 2010

Arm your vuvuzelas: WordPress 3.0, the thirteenth major release of WordPress and the culmination of half a year of work by 218 contributors, is now available for download (or upgrade within your dashboard). Major new features in this release include a sexy new default theme called Twenty Ten.

margaretă egipteană

Ideea

de Camil Petrescu

Bibliotecile cu rafturi si zabrele
Sunt pline
De tomuri grele
Pergamente si colectii vechi nepretuite
Legate-n marochine,
In care zac oranduite
Ierarhic subt capitole si titluri
Mii si milioane de idei,
In zeci de mii de tomuri, anexe
Si opuscule
Cu pagini incarcate de calcule subtile
Ca mici desemne
-Arabescuri-
De cercuri seci, de semne
Si magice majuscule.

Dar in ele
Nu sunt decat cadavre de idei,
Caci scrisul tot
E doar gandire vested conservata
Si-nchisa subt formule si subt chei.

Batranii in halaturi vechi,
Cu ochelarii petrecuti dupa urechi,
Uscara
Insectele-n vitrina,
Ca specii rare
Salbatecii codri in ierbare,
Pamantul necuprins, in petece de harti,
Ideile, in prafuite carti.

Si-acuma toate poarta cifre
Si litere latine
In tomuri sigilate-n marochine;
Iar poezia lor,
Astmatice avanturi de simboluri
Zadarnic incercand sa urce-n goluri.

Dar eu
Eu am vazut idei.

Intaia oara, brusc, fara sa stiu,
De dincolo de lucruri am vazut ideea,
Cum vezi, cand se despica norii grei
Si negri
Zigzagul de argint al fulgerului viu.

Si de atunci
-Nelinistit de departarea suava si adanca
De toate talcurile, cheile-
Ca un bolnav cu ochii tintuiti de luna
Pe care norul o ascunde inca,
Fara durere, fara bucurie,
Eu caut in natura pretutindeni, ideile.

Atent si rabdator
Deci le pandesc prelung staruitor
Cum asteptam pe cand eram copil,
Privind prin crapatura gardului
Ograda si ruina caselor pustii
Sa vad cum se ivesc stafii.

Crescut din zilele de ieri,
Nelinistit de marile taceri,
Pandesc si azi prelung staruitor,
Caci si acum din lucruri si vederi
Ideea se aduna
Stravezie, dar precisa si intreaga,
Asa cum se incheaga
Subt privirea unui dervis,
O figura, pe apa unui lac,
In umbra limpezita de copac.

Dar de cate ori descopar, uimit
Cu-nfiorari de vesti rostite-n soapte,
-Freamat nocturn de ulmi-
Ca ideile-s de mult
Alaturea de mine, culmi
Imense si nebanuite, sosite-n noapte…

De-atatea ori
Ca niste munti colosi de ghiata
Plutind subt apa, venind prin palele de ceata.

Eu sunt dintre acei
Cu ochi halucinati si mistuiti launtric,
Cu sufletul marit
Caci am vazut idei.

fuchsia

da, da… sugeţi pula!

June 14th, 2010

::..

SFÎGA

- Stăteam eu aşa, liniştit, într-o zi, şi meditam. Pe veceu stăteam. De obicei, nu mă cac când meditez, dar în momentul respectiv trebuia să mă cac foarte tare. Şi, de obicei, nu meditez când mă cac, dar în momentul respectiv trebuia să meditez foarte tare. Şi atât de profund eram adâncit în meditarea mea, încât a trebuit să pun un pic pauză, şi să mă uit veceu, ca să văd dacă am terminat de căcat. Ei bine, nu. Nu terminasem.

Îi urăsc foarte tare pe oamenii care spun „pun pariu că…”. Să-i fut în gât! Deci, nu am cum să spun „pun pariu că vreţi să ştiţi la ce mă gândeam”. Dar sunt un ciudat care are nevoie de o introducere pentru orice căcat are de spus.

De multe ori, totul e o introducere, în afară de ultimul rând.

De aici şi cele câteva vorbe total inutile de mai sus. Şi acum trecem mai departe. Brutal, cum îi plăcea lu’ dirigu’ să spună.
Să-i fut în gât pe oamenii din metrou care se uită mereu în gol. Când eram mai mic spuneam că mi se pare că eu, în metrou, sunt ca o pată de culoare într-o poză alb-negru. Asta pentru că atunci când eram mic, eram homosexual. Acum mi-a trecut. Da’ mai las-o-n pula mea. Stai ca prostu’ şi te uiţi în gol, „ca ciorba la lăptaru pe moarte”.
Să-i fut în gât pe ăia care numără banii în timp ce conduc un microbuz plin cu oameni! Să moară, după două zile de chin, în spital! Da’ ce te faci cu cei 13 pasageri?
Să-i fut în gât pe ţigani! Mi se rupe pula de culoarea pielii. Există atât de mulţi ţigani mai albi decât unu’ pe care îl cheamă Sven, de-ţi vine să faci tumbe. Aş mai da explicaţii, da’ nu. Să-i fut în gât!
Să-i fut în gât pe americani! Cum au reuşit ei să scape de toate bolile şi de toate problemele! Au doar “conditions” acum. Eşti obez, futu-ţi pe mă-ta? Nu-i vina ta, ai o “condition”. Ce? Copilul meu obez a omorât un om, în somn? Dar nu-i vina lui, are o “condition”!
Apropo de Sven, l-am citit pe Sven. Hassel. Urât scrie. Da’ nu urât gen “urât scrii, ai nevoie de caiet cu liniuţe ajutătoare”. Urât, adică prost. Prost şi mult. Dar ce să-i faci? Trebuie să scrie. Are, şi el, ca orice alt ciudat, de altfel, nevoie de o introducere şi de un cadru, ca să poată să-şi exprime singura idee. Şi, după ce am citit cartea, mi-am dat seama că ideea e următoarea: a inventat cea mai perfectă jignire – “eşti mărturia vie a stării de război în cel de-al treilea Reich”. Să-l fut în gât, se pricepe.

- Ai uitat să te prezinţi…
- Să te fut în gât! Numele meu este Hematom şi sunt un să-ifutîngâtist.
- Salut, Hematom!
- Mda… Să-i fut în gât pe politicieni? Mi-a cam trecut. Nu vreau să creadă lumea că sunt un frustrat care nu poate.
Tuşeli.
- Ce-i, mă, ai ceva ÎN GÂT? Să-i fut în gât pe oamenii care spun…
Tuşeli din nou.
- … te iubesc!

..::

prin definiţie

June 14th, 2010

::..

Poveste adevărată *

Beatrix. Până la vârsta de 18 ani avea deja citite sute de volume de proză şi poezie, zeci de tratate de psihologie şi câteva cărţi pline de idei despre sinucidere şi viaţa de după, sau existenţa ei pusă sub semnul întrebării.

Singura viaţă pe care o cunoştea – răutatea unui tată beţiv şi reproşurile continue ale unei mame denaturate. Îi plăcea să creadă că doar ea ştie adevăratul sens al cuvântului “denaturat”. Sigur, lumea cunoştea definiţia din dicţionar, dar există o anumită dimensiune a sensului lui ascunsă pentru alţii, pe care ea şi numai ea o sesiza. Ăsta era unul din lucrurile care îi aduceau bucurie – ştia ceva ce pentru alţii era de neatins. Într-atât de nenorocită era încât trebuia să găsească bucuria acolo unde alţii găseau doar tristeţe.

Până să împlinească 16 ani, avea deja câteva tentative eşuate de sinucidere. Tentativa, prin definiţie, este o încercare eşuată de a face ceva. Ea avea tentative eşuate. Ce o mai fi însemnând şi asta. Era cel mai mare şi unul din puţinele defecte care stăteau între ea şi perfecţiune – că a eşuat în a face ceva de care orice stat se teme, ceva care este supus oprobriului public şi care este interzis de religie.

Prieteni avea, dar nici unul nu părea a fi în stare să o pătrundă, nici chiar cei care erau – într-o oarecare măsură – în acelaşi loc cu ea.

Într-un cuvânt – NEfericită.

Într-o seară, în timp ce se întorcea de la şcoală, într-unul din multele ganguri ale cartierului periferic în care locuia, l-a întâlnit pe Giani. Îl cunoscuse în urmă cu ceva timp într-un autobuz – el avea nevoie de un bilet şi ea avea unul în plus. Părea a fi un om de care se putea apropia. El o cunoştea  pe ea bine şi ea credea că-l cunoaşte. Nu-l mai văzuse de câteva luni, deci întâlnirea îi provocă bucurie. El, însă, o întâmpină cu o replică îngrozitoare:

- Ţi-au mai crescut ţâţele, micuţo!

Pe faţa lui se citea o durere fizică foarte mare şi parcă se forţa să stea drept.  Avea mâna strânsă pe şold. Ochii lui aveau aceeaşi căldură ca de obicei. Vorbele lui, însă, îl transformară într-un străin.

- De ce vorbeşti aşa?

- Hai, gagico, nu te umfla în pene, ţi-am făcut un compliment!

Ea plecă fără să mai spună ceva, cu sufletul mustind de dezamăgire şi convinsă a prea multa oară de răutatea care stă în oameni.

Peste câteva clipe îşi făcură apariţia în acel gang doi băieţi. Giani se uită la ei ca la nişte oameni de care trebuie să fugă. Aveau ceva de împărţit cu al său frate, dar în lipsa lui s-au mulţumit să-i facă rău unui apropiat. Unul din ei avea în mână un cuţit. Acelaşi care îi străpunsese lui Giani burta în dreptul ficatului cu doar câteva minute înainte. Alte zece lovituri de cuţit i-au luat viaţa.

A doua zi, Beatrix vede la televizor ştirea despre moartea lui Giani. Se gândeşte că a ajuns rău de ultima oară de când a vorbit cu el. Sau poate era în situaţia asta şi înainte. Îi pare rău, dar doar atât.

Dar dacă a vorbit urât în mod intenţionat? Dacă ar fi fost mai cuminte, ea ar mai fi întârziat în acel gang câteva clipe şi ar fi sfârşit fără suflare.

…şi ea credea că îl cunoaşte.

NU E BINE.

* ?

..::

de ţara românească şi natura omului

June 13th, 2010

::..

Am urcat în taximetru cu aceleaşi emoţii pe care le are un copil când merge prima oară la şcoală. Ce dracu mă fac dacă nu mă primeşte? E singuru’ de pe aici şi pe Fizicieniştilor sau pe Energeticieniştilor sigur nu mai găsesc nimic. Poate doar la Real – Mister mereu deschis, care e mereu închis noaptea mai găsesc unu’. Da’ e mult de mers până acolo.

- Mergem până la capătu’ lu’ 102?

- Mergem.

A început să vorbească. Primele două minute nu le-am prins. M-am trezit dintr-o dată, când ăsta era deja cu spume la gură.

- Şi aia zice că…

“- Doamnă, povestiţi-mi viaţa dumneavoastră!

- Păi, doamnă, pot să spun că nu am avut noroc în viaţă. Soţul meu mă bătea într-una. M-a bătut în ziua nunţii, m-a bătut în ziua botezului, m-a bătut cu musafiri de faţă, m-a bătut cu părinţii mei de faţă, m-a bătut cu nişte colegi de-ai lui de faţă, m-a bătut până şi cu poliţiştii de faţă! Şi ei, nenorociţii, nu i-au făcut nimic! După ce l-au tras de pe mine mi-au spus că nu prea au ce să-i facă, că ar trebui să depun eu o plângere ca să se poată lua măsuri. Da’ de ce naiba să mai depun plângere, dacă m-a bătut cu ei de faţă? Erau acolo. Nu mai erau organe constatatoare? În fine… M-a bătut şi în noaptea nunţii, m-a bătut şi în noaptea botezului…”

- Băi, omule, deci era asta vai de capu’ ei! A avut fractură de piramidă nazală, fractură de femur, fractură de cur, fractură de orice!

- Aici facem stânga.

- Da, da… Trecuse tancu peste ea, mă-nţelegi? Asta femeie eroină, nu Andreea Marin! Mă rog, i-au trecut toate şi bineînţeles că a divorţat după un timp, da’ era distrusă. Şi zice astalaltă…

„- Doamnă, ştiu că poate par penibilă, după toate câte aţi păţit, înţeleg că aţi suferit mult, dar aveţi o viaţă înainte, sunteţi tânără, puteţi să faceţi multe. Bărbaţii, lăsaţi-i încolo că o să mai fie şi alţii…

- Păi, nu, că m-au mai bătut şi alţii!

- Am înţeles, aţi fost nefericită. Dar o să mai fie şi alţii, o să mai fie alte şanse… Aş vrea să vă întreb… Ce vă doriţi dumneavoatră de la viaţă? Poate că nu este cea mai potrivită întrebare, dar asta aş vrea să ştiu – cam ce v-aţi dori de la viaţă acum.”

Şi asta zice că…

„- Mi-aş dori nişte ţâţe mari, de să iasă din tricou! Să se uite toţi la mine! Să fie nişte ţâţe imense, aşa, cum au femeile de succes de la televizor!” (unu roman)

- Păi, a scăpat uşor, bă, băga-mi-aş pula în sufletu ei! N-ai auzit ce a zis? Că vrea şi ea nişte ţâţe mari. Păi, n-a bătut-o ăla destul, de aia! Trebuia să-i scoată ţâţele din cap la fraieră! Ce ciudaţi mai sunt şi oamenii ăştia, bă!

- Aici facem dreapta şi mai mergem vreo două staţii.

- Bine. Ai mărunt? Dacă nu ai mărunt, trag pe dreapta la magazinu’ ăsta de aici, ca să schimbi nişte bani, că asta e prima cursă şi nu am de rest.

- Păi, trageţi aici, la non-stopu’ ăsta.

A aşteptat omu’ două-trei minute până m-am dus să schimb banii. A avut încredere că o să mă întorc. Şi era taximetrist. (doi roman)

- Gata, am schimbat.

Mi-am aruncat ţigara pe geam şi i-am zis că „e bine aici”. Ceasuarăta deja 13,9 şi nu am vrut să-i dau mai mult de 15. M-am dat jos. Am luat-o la pas, nu aveam mai mult de 100 de metri până la alee. Mi-a venit să mă piş. Eram un pic ameţit de la bere. Când sunt un pic ameţit de la bere îmi vin tot felul de idei. M-am gândit: “oare ce căcat s-ar întâmpla dacă mă piş pe trotuar, din mers?”.. M-am pişat pe trotuar, din mers, şi nu s-a întâmplat nimic. În ultima vreme mă piş numai în locuri ciudate. (trei roman) Mi-am adus aminte de To Râbă care avea, şi el, o problemă existenţială: bă, spunea el, ai văzut că, după ce te pişi, oricât de mult o scuturi, tot îţi curge o picătură în chiloţi?”. (patru roman) Am trecut strada şi am intrat în bloc. Oare la ce se gândeşte Dalai Lama acum?

o singură zi 2

June 12th, 2010

::..

Robert îşi holbă ochii înspre vorbitor, pentru câteva părţi dintr-o secundă, dar îi readuse repede la forma iniţială, nepăsătoare, înainte ca privirea bătrânelului din centrul sălii să cadă din nou asupra lui. Observă că această privire acţiona ca undele unui radar, care semnala în creierul bătrânelului orice fel de expresie ieşită din comun a unei feţe de om, sau orice gest care părăsea limitele obişnuitului. Privirea se concentra apoi pe subiectul vizat, înregistrându-i evoluţia. “Nu-i aşa bătrân cum pare”, gândi Robert despre septuagenarul care le vorbise.

Se simți ușor plictisit, însă, de faptul că bătrânelul abuza de cuvinte precum “noi” și de verbe trecute la persoana I plural. Parcă lua parte la o încercare a unei adunături de idioți de a copia acțiunile a tot felul de companii secrete văzute mai mult prin filme. Era dezgustat. Totul era un kitsch. „ În țara asta nu puteau exista astfel de operațiuni.

Şi totuşi, se afla aici, în acest loc, alături  de alţi o sută de oameni la fel de lipsiţi de apărare şi care se găseau în acelaşi rol de “jucărie umană” ca şi el. Dintre ei, despre nimeni nu ştia ceea ce un om aflat într-o atare situaţie vrea şi trebuie să ştie despre un alt om, aflat în aceeaşi situaţie. Cu alte cuvinte, îi erau străini şi nu îi puteau stârni în minte niciun gând care să explice de ce erau cu toţii participanţi, fără voia lor, la acest joc.

- Elena!

Tânăra femeie, pur şi simplu hipnotizată de ceva, ori absolut fără niciun gând în minte şi privind în gol,  învârtea pe degetul inelar o verighetă despre care îşi aducea aminte că trebuie să fie acolo, dar care acum lipsea, locul ei fiind luat de o urmă lăsată pe piele, mai deschisă la culoare decât restul mâinii. Tresări. Nu se aștepta să-și audă numele. Căută cu privirea o altă Elena prin sală, dar nu mai găsi pe nimeni. Ea era cea strigată. “Eu, eu sunt Elena” îşi spuse în gând.

- Eu! E-eu sunt Elena. Elena, îngână fata, distrasă din nou şi privind din nou în gol, dar de data asta concentrându-şi privirea într-un punct din aer, de parcă vedea ceva care exista doar pentru ea. Atât de atent, de parcă filmul vieţii i se derula prin faţa ochilor.

- Știu. Răspunde-mi, te rog, la întrebare. Evită să dai un răspuns care începe cu “nu știu”.

Dar fata nu doar că nu ştia răspunsul. Mintea ei nu înregistră nici măcar întrebarea.

..::

o singură zi 1

June 11th, 2010

::..

- Ne cerem scuze pentru modul inadecvat în care ați fost luați de pe stradă. Noi credem că doar așa se poate face treabă. Scoaterea, într-un mod cu totul și cu totul brutal, a unui ins din mediul în care trăiește pare a avea un efect de “reset”. Se pare că doar în aceste condiții adevăratele emoții ale oamenilor ies la suprafață. Doar așa, studiile – orice fel de studii – pot avea o marjă de eroare care tinde spre zero. Pentru că despre un studiu este vorba aici – dacă vă voiam morți, și îmi cer scuze pentru clișeu, erați morți de mult. Ușoara amnezie pe care o resimțiți are să treacă în câteva zile, după ce drogul folosit de noi, total lipsit de orice efect secundar pe termen lung, de altfel, vă va părăsi organismul. Bănuiesc că nu aveți întrebări, date fiind explicațiile pe care le-ați primit – puține, ce-i drept – în cele trei zile pe care le-ați petrecut în centrul nostru… Să trecem la treabă, atunci. După cum puteți observa, am adunat în această cameră o sută  de indivizi, reprezentativi pentru mediile din care fac parte…

Bătrânelul care le vorbise oamenilor tăcu pentru câteva clipe. În introducerea lui, nu lăsă loc de nicio intervenţie. Vorbi pe nerăsuflate, de parcă cuvintele îi frigeau interiorul gurii şi, evident, nu avea ce face decât să le scuipe. Pauza scurtă, pe care o programase dinainte, era rezervată strict pentru a observa.

“Indivizii” se uitau în jur, mirați. “Asta e tot?”, se întrebară unii în sinea lor. Mulţi nu ştiau cum ar trebui să reacţioneze. Gândurile lor erau atât de variate în acel moment, încât un aparat care le-ar fi putut măsura ar fi suferit, cu siguranţă, o defecţiune.

“Să fug, să fug, să fug”, s-a putut citi pentru câteva clipe în bucăţile de mişcări, începute, dar neterminate, atât de dese şi de fundamental diferite între ele ale unei fete nu mai în vârstă de 18 ani. Practic, vibra. Şi o făcea atât de puternic încât părea plauzibilă ideea că ceilalţi oameni din sală, cel puţin cei mai apropiaţi de ea, vor începe şi ei să aibă acelaşi tip de purtare, în mod absolut involuntar.

Evitară, totuși, să se uite prea mult unii la ceilalți și, mai ales, unii în ochii celorlalți.

Privind şi el în jur, Robert văzu că, într-adevăr, erau adunați aici tot soiul de oameni, într-un fel de aulă studențească. Erau aşezaţi pe scaune, în patru rânduri, în semicerc, întocmai ca niște studenți, iar bătrânelul stătea la o masă, în centru, întocmai ca un profesor. La câteva scaune distanță, Robert îl văzu pe Leo Robin, faimosul comerciant de diamante și, avându-și în vedere propriul trecut, nu-i fu greu să cadă de acord cu bătrânelul, că în acea încăpere sunt adunați oameni din toate păturile sociale.

- Vă aflați aici pentru a răspunde la o singură întrebare. Am să v-o pun, direct, fără niciun fel de altă introducere. Ce aţi face dacă aţi afla azi, acum, că suferiţi de o boală foarte gravă şi că mai aveți de trăit o singură zi?

..::

scuzaţi topica. şi, mai ales, de când s-a apucat tata de gătit?

June 10th, 2010

::…

Stai, un pic…
Stai, un pic!
STAI, un pic!
Stai.


Trage.
Ascultă.
Vezi.
Suflă.
Fumul dintr-o pipă veche. Te duce departe. Îţi duce mintea.


Imaginează-ţi!
O voce calmă. Răguşită. De om bătrân. Câteva clape de pian bătrân. Nişte acorduri de chitară răguşită. O melodie calmă.
Ceva despre o maşină veche. Despre un bătrân calm. Şi despre o maşină bătrână. O melodie veche.
Doar el şi maşina. Şi o pantă calmă. Deasupra unei ape răguşite.
Oare la ce s-o gândi?

Acum multe mii de ani. Oare la ce s-o gândi? Primul om. Care are de gând să se sinucidă. Din lumea asta.
Nu există cuvinte.
Nu există legi.
Nu există sentimente.

Oare ar trebui sărbătorit? Sau oare ar trebui blamat? Primul om care s-a sinucis. Din lumea asta.

Oare la ce s-o fi gândit? Primul om. Care s-a sinucis. Din lumea asta.

Nu existau. Cuvinte. Pe atunci. Doar îngăimări. Cum te poate răni o îngăimare?
Nu existau. Legi. Doar haos. Cum te poate nedreptăţi haosul?
Nu existau. Sentimente. Doar instincte. Cum te poate face un instinct să suferi?
Nu exista curaj. Nu exista laşitate. De asta o face un om din zilele noastre. El crede că e curajos. Şi o face. Ori lumea spune că era prea laş. Ca să fi înfruntat viaţa. Şi de asta a făcut-o.
Nu exista un precedent. El a fost primul. Care a făcu-o.

Atunci de ce o fi făcut-o? Primul om. Care s-a sinucis. Din lumea asta.

Oare la ce s-o fi gândit primul om care s-a sinucis. Înainte să o facă?
Ce l-o fi “determinat”?
Oare el o fi inventat curajul? Sau oare de la el a pornit laşitatea?

…::

pun, ca să nu zic că nu am pus.

April 5th, 2010

::..

se vede ciudat de la trei. e dimineaţă şi e răcoare. suflu aburi, dar nu mi-e frig. într-o bucătărie, tot de la trei, lumina e aprinsă. jos, o dacie e parcată câş între două maşini mari.

întotdeauna oamenii spun “dacie” şi “maşină”, de parcă dacia nu e o maşină. “ai văzut bă accidentu ăla? o dacie a intrat într-o maşină” etc. halal simţ patriotic.

de undeva, de la patru, cred, se aude un cântec de leagăn. dar sunt acorduri stridente. e un fel de alarmă, cineva trebuie să se trezească. inteligenţa, bănuiesc, nu mai ştie pe unde să iasă din omul ăla care se trezeşte cu un cântec de leagăn.

nu se mai aude. s-o fi trezit.

pe alee, mai încolo, cineva pleacă deja. cu o dacie. e ceaţă, un felinar prost încă mai luminează. dar e deja lumină. halal ecologişti.

ciripele ciripesc. udătoare de iarbă udă iarba. în lumina aprinsă din bucătăria de la trei se vede cineva. dar e deja lumină.

cântecelul se aude din nou. din cinci în cinci minute, pesemne. să fie un semn? ar trebui să mă culc? halal providenţă.

nu ştiu ce să scriu. m-am gândit să copiez ceva. mi-a trecut prin minte gândul. înseamnă că încă nu a plecat dacă pomenesc despre asta. să mă uit la film în continuare? filmele americane nu mai sunt ce au fost. un lucru îmbucurător.

din lipsă de întregi pun raţionale şi iraţionale. poate fac progresie.

..::

Micuţu şi Grăsuţu strike

February 7th, 2010

::..

- Credeţi că nu ne putem lipsi de voi? Sunteţi indispensabili cu toţii! Dispensabili, adică!

Micuţul chicoti. Îşi aduse aminte de o întâmplare cu lorzi. Cică la un moment dat, într-un bar din acela care poate fi numit bar doar într-un sat în care birt înseamnă un coteţ de porci dezafectat, transformat, mai apoi, în coteţ de găini, după care în afumătoare şi abia după aceea într-un loc unde încap cinci scaune în jurul unei mese care păstrează, încă, răhăţei de porc sub picioarele roase de vreme şi de şobolani, dar mai mult de şobolani decât de vreme, stăteau doi inşi de vorbă. Unul dintre ei, Mitic – deosebit de agramat, rânzos şi nespălat. Celălalt – foarte înalt şi slab, cu o mustaţă neîngrijită, la fel de uleioasă şi gri ca puţinul păr de pe cap, cu o atitudine servilă şi deosebit de ratat în viaţă. Genul de om care nu are altceva mai bun de făcut ziua decât să stea şi să asculte vorbele de duh ale unui om deosebit de agramat, rânzos şi nespălat.

- Ioane, mai e duşi, mă, copiii tăi cu vaca?

Bulbucând ochii, Ioane luă cuvântul:

- Păi, am două vaci…

În acele momente, intră în barul cu pricina Nel. Poştaşul. Tocmai terminase de lipit timbre pe plicurile în care pusese câte o “Gazeta Satului”, al cărei redactor-şef era, şi care plicuri urmau a fi trimise pulimii, prima oară gratis, apoi contra cost, aşa cum auzise el că fac traficanţii de droguri de la oraşe cu puştii de bani gata. Ceru un Genocid, ca să-i treacă gustu de lipici:

- Neîndoit, că aşa bea lorzii! Pusese destul de multă tărie în vorbe, ca să fie auzit de Mitic, fără să fie nevoie să se întoarcă spre el. Apoi dădu paharul pe gât, se întoarse spre Mitic şi spuse:

- Ai auzit, bă, Mitic?

Primul cuvânt al lui Nel ieşise dintre cele două buze cărnoase şi vinete însoţit de câteva de picături de scuipat 35% alcool. Mitic, ştergându-se pe faţă cu prosopul dat pe după gât, privind la dânsul cu dispreţ şi abia aşteptând să-i spună una de să-l usture pe întâiul gazetar al satului, emise următorul aforism:

- Ştii ce am auzit eu, bă, Ioane? Că pentru lorzi, maieurile e indispensabili.

Ieşind din starea aducere-aminte (care aducere-aminte nu este o entitate, după cum bine spunea domnul profesor Cătineanu), Micuţul se întoarse către Grăsuţ şi îi spuse:

- Bă, grasa aia tocmai ne-a făcut izmene pe toţi. Eu mă futez pe douăzeciu ei la sută şi mă duc acasă.

Îşi luă ghiozdanul şi, în ţipete de orca rănită în orgoliul ei propriu , ieşi din cameră. Îşi aprinse o ţigară, căci în camera asta avea voie să fumeze şi rămase aşa, nemişcat, în aşteptare. După câteva minute, ţipetele se putură auzi din nou prin uşa deschisă. De data asta erau adresate Grăsuţului.

- Să mergem, zic.

- Că bine zici. Bem un ceai?

Micuţul stinse ţigara şi porniră amândoi în jos, pe scări. Ajunseră numaidecât în parcare, apoi, numaidecât acasă la Micuţul. El merse de-a dreptul în bucătărie şi scoase din dulap cel mai aromat ceai care se putea găsi pe o rază de trei scări de bloc. Fiecare pliculeţ avea câte o gaură care, era lesne de văzut, era făcută manual. Micuţului îi plăcea să treacă prin gaura respectivă un fir de aţă la al cărui capăt atârna o mică greutate care avea rostul de a ţine plicurile sub nivelul apei când aceasta dă în clocot.

- Iese mai bun, spuse el, observând că Grăsuţul se uita un pic întrebător.

- Tu atârni greutăţi de pliculeţele de ceai şi spui de Cap-de-Fontă că-i ciudat?

- Bă, Cap-de-Sfeclă ăla chiar e ciudat.

- Aha… Altceva?

- Să opreşti tu focu’ când începe să fiarbă. Eu mă duc să mă piş în chiuvetă.

..::

a mai rămas doar unul. 2

February 6th, 2010

::..

În fapt, blocul era doar o loterie a stabilităţii structurale, doar un alt castel de cărţi de joc dintr-un lung şir de astfel de aberaţii. De la inventarea serului, toţi constructorii s-au raliat acestui current şi nu au mai pus preţ pe siguranţă. Care-i cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla? Să se prăbuşească. Mare lucru! Oricum nu moare nimeni şi oamenii erau deja obişnuiţi, având experienţa evenimentelor de la începutul mileniului.

Maximilian simţi o mână pe umărul drept.

- Ariadna, unde ai fost până acum? Te-am aşteptat 20 de minute!

- Ce să spun! Te grăbeşti undeva?

- Unde naiba ai fost?

- Era un cortegiu pe Strada 200. A murit câinele unei familii. A trebuit să stau să văd şi eu.

- Cum a fost?

- Ca lumea.

- Ca lumea?? Ai văzut un câine mort şi tot ce poţi să spui este “ca lumea”??

- Da, mă, n-am chef să vorbesc despre asta acum! Puse accent pe “acum” de parcă ar fi simţit că la un moment dat are să-i vină cheful să vorbească despre “asta”.

- Dar despre ce ai chef să vorbeşti acum? Imită accentul.

- Căcat, Maximilian! Despre când ai de gând să mai faci şi tu o facultate. Vezi că nu te mai angajează nimeni cu 15 diplome acuma!

- E, na! Şi ce? O să murim de foame?

- Hai, că eşti prost!

- Am 15 diplome, gagico! Cum poţi să spui că sunt prost?

- Uite, când faci aşa, parcă îmi vine să îţi dau una!

- Aha! Şi simţi că nu mai poţi să trăieşti alături de mine?

Râseră amândoi!

::.. 

a mai rămas doar unul. 1

February 5th, 2010

..::

- Sunt nemuritor!

Strigătul răsunase în piaţa Precauţiei ca un fel de “Evrika” al de mult uitatului Arhimede. Trecătorii s-au oprit din mers, pentru câteva clipe, de parcă ar fi văzut un om gol alergând pe stradă. Apoi şi-au reluat deplasarea cu aceeaşi expresie pe faţă şi stare de spirit pe care o ai când vrei să-i spui ceva unui prieten, dar ideea se pierde în învălmăşeala de gânduri din capul tău. Câţiva tinerei mai spirituali, care încă găseau plăcere în nu chiar atât de noul status quo al planetei i-au răspuns zeflemitor:

- Şi noi suntem! Toată lumea este, prostule! Apoi au pornit într-un râs bezmetic, provocat într-o oarecare măsură de comicul situaţiei, dar care avea şi o anumită dimensiune disperată, alimentată de faptul că dozele tot mai mari de algorfină nu îşi mai făceau efectul.

Maximilian se trezise din mica transă care pusese stăpânire pe el încă de la primul cuvânt al tinerilor, dar tot nu putea să priceapă ce a determinat înflăcărarea care l-a suit pe treptele Centrului de Cercetare, făcându-l să emită cu o amplitudine viscerală strigătul de mai devreme.

La etajul 702 al clădirii de pe partea cealaltă a pieţei – o clădire veche, pe care erau evidente urmele trecerii timpului – o familie de şapte suflete era întru totul absorbită de emisiunea de la holovizor. Pe timpul pauzei, o întrebare a mezinului a rupt tăcerea.

- Tati, tati, ce crezi că se întâmplă în partea a doua?

- Fiule, despre ce am vorbit noi până acum? Ar trebui să încetezi să îmi mai spui “tati”. Ai deja 89 de ani!

Puştiul nu a mai apucat să dea o replică. Una din surorile mai mari, care – la ruşinoasa vârstă de 211 ani, încă nu reuşise să se mute din apartamentul părinţilor – l-a redus la tăcere cu o palmă peste ceafă.

- Taci, mă, din gură! E reclama nouă la holovizor! Nu te mai suport, vorbesc serios!

De câteva zile, se inaugurase noul bloc de apartamente cu 2500 de etaje, iar sora cu pricina era foarte interesată. “Construcţiile pe verticală duse la extrem, spuse o voce din reclama de tip testimonial, erau singura opţiune. Reducerea suprafeţei construibile la un singur procent pe planetă şi preţurile exorbitante ne-au forţat pur şi simplu să punem la punct o nouă generaţie de materiale de construcţie foarte uşoare şi foarte rezistente. Sunt cel mai bun şi valoros produs al omenirii la momentul actual. Şi mă simt îndreptăţit să spun că noul bloc, pentru a cărui construcţie s-au folosit doar astfel de materiale, nu prezintă niciun risc. Jumătate din apartamente au fost deja cumpărate – înainte de acest cuvât făcuse o mică pauză, chibzuind că termenul “vândute”, pe care avea de gând să-l folosească iniţial, nu ar fi fost la fel de potrivit – şi în cel mult o săptămână vor fi cumpărate şi celelalte”.

::..

fraţii jderi. 1

February 4th, 2010

..::

- uite, bă, curge sânge din punga aia!

- păi, dacă nu l-ai împachetat bine, eu ce să-ţi fac?

- bă, vorbeşte mai frumos! nu e un simplu cotlet. arată puţin respect!

- frate, a fost un porc! hai, urcă odată, să nu ne vadă cineva! şi ai grijă, să nu pătezi portbagajul, că nu ştiu ce îţi fac!fratele mai mare articula întotdeauna cuvintele cu o meticulozitate religioasă.

- credeam că oamenii spun “frate” doar ălora care nu le sunt fraţi.

- ai fumat prea mult! ţi-am zis, în pula mea, să nu mai fumezi atâta, când avem treabă! avea, totuşi, mici scăpări din când în când.

- hai, bă, En, fii mai relaxat! fratele mai mic scăpase vorbele prin deschizătura unui zâmbet uşor stupid. citise pe undeva că fraţii mai mici au la dispoziţie – fără excepţie – o doză mai mare de libertinaj şi ăsta era motiv de ajuns ca să fumeze cât ar fi vrut el, oricând, chiar dacă ar fi avut treabă. asta era, în acelaşi timp, un fel de scuză pentru orice scăpare pe care ar fi putut-o avea.

- nu-mi mai spune “En”! ştii că mă enervează! pune-ţi centura!

- gata. hai!

un pic de tăcere. la al treilea roşu – fratele mai mic a avut dintotdeauna o fascinaţie pentru numere, acesta fiind unul din puţinele lucruri după care se ghida în viaţă – tăcerea a fost întreruptă:

- cică unu avea nervi şi a plecat cu maşina, în noapte. îşi punea mereu centura, da’ de data asta era haotic, că se certase cu gagica şi nu a mai pus-o. nu a văzut o bordură mai înaltă, a intrat în ea şi a zburat prin parbriz. a căzut aiurea şi s-a lovit la coloană. dintr-un ins inteligent, şef de promoţie etc, care avea şi o afacere mică – ceva cu o spălătorie mobilă de maşini, care mergea destul de bine – s-a transformat într-o legumă. gagica lui a renunţat la ce morţii ei făcea şi a început să stea toată ziua cu el, să-i şteargă scuipatu’ care-i curgea din gură. deci, nu trebuia să-mi spui tu să-mi pun centura!

fratele mai mare asculta liniştit. pe el îl fascina uşurinţa CU CAre ăsta micu’ scornea poveşti. nu a zis nimic, totuşi. tot fratele mai mic a continuat.

- bă, nu crezi că limba asta a noastră ar trebui să tolereze mai multe cacofonii? adică, de ce doar alea două sunt acceptate?

- dacă ajung vreodată aşa, să mă împuşti! să mă omori! nu glumesc.

- legumă?

- da.

- roger.

la semaforul cu numărul şapte, fratele mic începu să vorbească iar.

- bă, tu crezi CĂ COpiii de părinţi bogaţi se bucură de cadourile pe care le primesc de la părinţii lor?

- păi, se bucură până şi călugării de “pomana” pe care le-o fac milionarii în dolari. copiii bogaţilor de ce nu s-ar bucura de cadouri? în biblie scrie clar că pomana se face ca un sacrificiu. din pâinea pe care urmează să o mănânci cu familia ta, dai jumate la săraci. aia ar fi “datul de pomană”. dacă îţi permiţi să cumperi o insulă tropicală şi dai un cinci mii de euro la vreun bărbos virgin căsătorit cu iisus, nu se cheamă că faci pomană. şi totuşi virginul se bucură şi începe să se roage pentru sufletul binevoitorului. într-o lume mai dreaptă nu s-ar întâmpla aşa ceva.

- deci, se bucură?

- eh, se bucură, mă! ce să facă şi ei?

- mda… unde-l îngropăm pe ăsta?

::..

flubber

February 3rd, 2010

..::

cică “de ce ai nervi?”..

păi, n-auzi, mă?

vine un jegos, cocalar coclit, jegos cu jeg sub unghii şi deasupra lor şi borăşte peste audienţă că ”lasă, că îi zic eu lu’ tata să vină şi să mă bage aici”.

nici măcar nu eram de faţă, da’ i-aş binecuvânta rectul cu organul reproducător al copilului făcut de Terente cu o clonă de-a lui Terente, cu aceeaşi graţie, pasiune şi cantitate de bale în colţul gurii cu care binecuvântează belgienii copii (stereotipuri, cimitir al vieţii mele).

nici măcar nu contează cine e jegosul. nici măcar nu contează unde ar vrea el să-l bage tacsu şi nici măcar nu contează cine e tacsu. poate doar dacă e gropar de serviciu şi cocalarul are fetişuri ciudate care implică anelide consumatoare de pământ bogat în substanţe vegetale (ceea ce nu-i exclus) sau dacă tacsu e Dumnezeu şi îl bagă rege peste naţia aleasă. numa excepţiile astea îmi vin în minte.

şi cică de ce am nervi, auzi? păi, cum să nu ai, bă, nervi când o protozoară monoflagelată, cu ochi de viezure tripat pe pastile şi cu un borcan întreg de gel în freză, de zici că-i Flubber de la fruntea lui deosebit de îngustă, în sus, vine şi linge în cur oameni, ca să ajungă un mic băgător de seamă cu aspiraţii de băgător în seamă mai mare?

dar, mai ales, cum să nu ai nervi când vezi că – înainte să-i cânte cocoşelul de trei ori – prostul se leapădă de perdeaua de pe ochi şi vede, la rândul lui, că nu-i merge cu linsul în cur, după care ia decizia să-l convoace pe tacsu?

abia aştept să-şi ia o ţeapă din aia mare unsă cu cea mai fină untură, mai fină, chiar, decât untura pe care i-o dădea vreo rudă binevoitoare unsă pe pâine atunci când era mic.

s-ar putea ca gradul de satisfacţie pe care îl voi experimenta să depăşeasCĂ CU mult gradul de satisfacţie pe care îl experimentezi după o sesiune de defecat sandvişuri triunghiulare eficient „anabolizate”, după o aşteptare cam de-aici până la Romexpo şi încă cinci minute de sunat la uşă, că nu ai cheie.

acum.. care este cel mai mare defect al raţionamentului meu, care nici măcar nu este un raţionament – dar nu găsesc alt termen acum?

anybody?

păi, este acela că – după ce mi-am umplut biroul din lemn de mahon cu coji de fistic – am început să mă calmez şi să-mi dau seama că s-ar chiar putea să vină tacsu şi să-l bage.

well, isn’t that nice?…

but it’s wrong, spuse frustratul.

::..

mijloc way

February 2nd, 2010

..::

dragă blogule,

astăzi am să scriu în tine – cu toate doişpe degetele de ciudat pe care le am – despre calea de mijloc…

oare există cale de mijloc, dragă blogule?

trebuie să existe, pentru că tocmai ţi-am pus ţie o întrebare, dragă blogule. dacă nu exista o cale de mijloc, dragă blogule, un monstru pe care şi mă-sa l-ar considera monstru, care scuipă acid, trage cu lasere din ochi, cu rachete din urechi şi are gheare de unuvirgulădoişpe metri m-ar fi împuşcat cu pistolu lu’ tacsu.

dar simt nevoia să exemplific:  am intrat pe un site de manele care îţi poate genera – mult mai repede decât face banca mondială predicţii şi mult mai inspirat decât fac partidele politice alianţe – o poreclă de cocalar/manelist/ţigan ori român ţiganizat cu aspiraţii de zicător din coardele vocale/viitor fost adi tăciune/făcător de ochi mari la vederea lui cocliţă şi am introdus în câmpul „nume”, apelativul Dennis, care nu e chiar numele meu, dar să nu intrăm în detalii. ei bine, aliasul alături de care eu aş uda “păpuşe” cu de neegalat succesuri este “rareş fenomenalul”.

păi, dacă nu ar exista cale de mijloc, dragă blogule, inventatorul acestui site ar muri mâncat de termite crescute într-o familie cu puternice înclinaţii de dreapta, ca să zic aşa. şi eu aş fi fost trăsnit cu o idée mai în ordine înainte să fac click. că sunt la prima abatere, Mădălina!

în altă ordine de idei, dacă te plimbi cu partenera de viaţă prin parc, la o oră foarte târzie din noapte şi vine la voi un cocalar cu numele luat de pe site-ul mai sus menţionat, care a apucat să-şi ia un pistol înaintea ta – de te roade invidia, ca pe duşmanul cel mai dorit mort în versurile din mintea plină de prinţese a celui mai apreciat formator de opinii printre cei cu afinităţi pentru genul de muzică impropriu numit “manea” (dar este dovedit faptul că un concurs de “a lua ceva-viteză” între un ţigan şi orice altă specie, fie ea organică ori nu, va fi întotdeauna câştigat de ţigan, ei “luându-şi-viteză”, în consecinţă, şi denumirea de “manea” pentru ce cântă) – şi îţi spune îndreptându-l spre tine – cu mâna aia mai plină de inele, de tu te gândeşti că are atât de multe încât s-ar putea să îi îngreuneze timpul de reacţie, în caz că te faci înspre el, dar de fapt nu e aşa, pentru că viaţa e o femeie de moravuri uşoare – că ori partenera ta de viaţă îl va ajuta de bună voie şi nesilită de nimeni – asta fiind o prostie, că doar deja vă ameninţă cu pistolul, dar e prea prost să îşi dea seama de asta, pentru că ascultă manele încă de când a învăţat să audă – să îşi răspândească seminţia pe planeta albastră ori vă face amândurora câte două noi burice, dar nu înainte să te împuşte pe tine în ambii genunchi şi dupaia în glezne “just for the hell of it”, şi să o violeze în timp ce tu priveşti, s-ar putea să nu existe cale de mijloc. poate doar dacă ai puteri anormale. deci, sunt cazuri şi cazuri.

::..

am şi eu slăbiciunile mele

February 1st, 2010

..::

descui fără zgomot. respiraţii amestecate, gemete, scârţâieli de pat. aceleaşi scârţâieli pe care le iubeam acum nu mai mult de o lună. acum mi se par guiţături penibile ale unui porc sleit de puteri, care se chinuie să oprească sângele din a mai curge din vena inteligent tăiată de stăpân, deşi nu ştie că sângele este cel care îi dă viaţă.

e clar ce se întâmplă, nu e totul doar în imaginaţia mea. ies, la fel de uşor. aştept pe scară. vreau să văd dacă la plecare iese cu el până la uşă.

nu trece nimeni. e noapte, dar parcă e prea ciudat. pe scara ei nu stă niciun student? nu se întoarce nimeni de nicăieri?

mi s-a părut sau chiar am auzit un “lasă-mă” din spatele uşii? uşor plictisit, imperceptibil, dar nu din cauză că o bună parte din sunet ar fi fost blocat de uşă. aşa a fost spus. încet. şi eu l-am auzit ca şi cum aş fi fost lângă ea. apoi am aţipit.

visez pe Egor cum înfige un fier în pământ, ca s-o ucidă pe domnişoara Christina. visez mesele de pocher din visele lui. visez cuvinte de-ale lui Marley şi oameni care udă cimentul din pasaje cu apă din sticle de doi litri. apoi mă trezesc.

parcă stăteam un pic mai sus, acum număr mai puţine trepte sub mine. mă uit la ceas. au trecut doar şapte minute. mai am de stat.

acum deja au trecut ore multe, dar uşa nu s-a deschis. s-a luminat bine de ziuă. ciudat. doar ţine foarte mult la felul cum o priveşte lumea. intru din nou. sunt hotărât să o privesc în ochi, cu o grimasă de om mare, care le-a văzut pe toate.

nu mă pot abţine să fac ochii mari: o pată informă de sânge pe parchetul din sufragerie. dar nu am auzit niciun ţipăt, nicio mişcare, nimic. ce s-a întâmplat? nu pot să pricep, deşi am văzut atâtea din astea. doar lucrez “la televizor”.

încui uşa înapoia mea. îmi vin în minte vorbele ei. “nu ai încuiat uşa? dacă nu o încui, uşa mea se deschide singură”. cred că de asta am încuiat-o. nu de teamă că ar putea intra cineva.

dar trebuie că e un coşmar. în seara aia când l-am întâlnit pe sob, am ajuns foarte târziu acasă. am căzut într-un somn adânc şi, pesemne, încă nu m-am trezit.

şi totuşi nu visez. ea plânge, rezemată de calorifer, apatică. pare obosită, riduri adânci i se înghesuie pe faţă. pot să-i disting zeci de vinişoare pe albul ochilor şi urme albe de sare pe obraji. parcă plânge de mult.

aud cum picături de sânge cad pe gresie, sub mine. nu erau acolo când am intrat. mă îngrozesc. îmi ridic privirea spre tavan. cum naiba o fi ajuns sânge acolo? parcă simt, deja, cum o picătură îmi ajunge în ochi şi, pe măsură ce privirea mea trece de tocul uşii, încep să clipesc repede, într-un gest reflex, ca şi cum m-aş uita în sus pe ploaie.

pe tavan nu e nimic. simt o durere de lovitură de bâtă în moalele capului. parcă cineva şi-a băgat mâna în creierul meu şi a strâns pumnul. durerea trece uşor în dreptul tâmplelor în timp ce eu îmi duc mâinile la cap, ca să mă lupt cu mâna care e deja acolo. icnesc uşor.

un scuipat îmi sare din gură, ajunge pe parchet şi se amestecă cu greu în balta de lichid pe jumătate coagulat.. îmi simt mâinile umede, şi le pun halucinat înaintea ochilor. sunt pline de sânge..

..::

Domnul Bertrand. 1

January 31st, 2010

..::

Comparaissons are easily done once you’ve had a taste of perfection…

E ciudat cum câteodată, când vedem un om, pe o stradă încălzită de un soare puternic de vară și răcorită, apoi, de o ploaie cu stropi cât strugurii, dar totuși caldă și ea, sau într-un parc mare, cu aleile umede și pe care sunt proiectate formele ciudate pe care le fac frunzele bogate care acoperă aleea, ca un tunel, cu razele unui soare din acela pe care îl venerau maiașii, sau într-un restaurant din acelea care sunt, de obicei, invocate de marii scriitori în operele lor de căpătâi, putem să ne dăm seama după expresia care îi animă fața de tot ceea ce îi trece prin minte, de tot ceea ce el simte în momentul acela.

Domnul Bertrand a avut și el, deși nu își mai aduce aminte acum, parte de o astfel de experiență. Era foarte tânăr atunci. Era toamna, târziu. Strada, pe care se înapoia de la școală, fusese udată din belșug de niște nori mari, care păreau a fi luat locul cerului albastru, pentru totdeauna. Soarele nu mai cuteza să apară într-un timp atât de apropiat de iarnă, ca să usuce străzile și ziua. Dar totuși, parcă era cald. Picăturile de ploaie căzute cu puțin timp în urmă parcă purtaseră cu ele căldură, care lenevea încă în aer și conferea acelui sfârșit de săptămână o temperatură în care numai bine se coc cireșele. Sau poate era totul doar în imaginația lui.

Mai mult atent la bălțile de pe trotuar decât la a nu lovi pe cineva în mers, a lovit, în mers, pe o tânără domnișoară cu cei mai frumoși ochi negri. “Păcat că va trebui să fiu certat de fata asta atât de drăguță”, gândi el. Dar ea nu îl mustră. Îi aruncă, doar, o privire care îi spunea să nu își facă griji. Era fericită.

Acum, după multă vreme, cei ce văd, în fiecare dimineață de duminică, zi în care el obișnuiește să stea pe banca aceea care privește spre râu, expresia de pe fața domnului Bertrand, își pot da seama de faptul că locuiesc într-un cartier tare urât. Și-l puteau imagina, și ei, atât de urât precum îl vedea el.

Cum privești de pe bancă, de la stânga spre dreapta curge, printr-o matcă săpată, mușcată pur și simplu din pământ cu ură, un râu murdar, ca un vierme printr-o grămadă de gunoi. Peste râu, două trei case părăsite, cu acoperișurile sparte, și locuite doar ocazional de cerșetori. Ca să ajungi acolo, trebuie să treci peste un pod ruginit și crăpat, care scârție ca moartea când pășesc mai mult de trei oameni pe el.

În partea stângă – o uzină dezafectată, cu toate ferestrele sparte, despre care se mai spune că e și bântuită. În dreapta, pe o limbă de pământ prilejuită de cotirea la stânga a viermelui, stă, masiv, dar obosit și neputincios, sanatoriul – motivul pentru care, în trecut, orașul primea cei mai mulți vizitatori. Înapoia băncii, un parc în care copacii rămân uscați și vara, și în al cărui colț – cel mai apropiat de oraș – este situată o biserică uitată de Dumnezeu. Parcul stătea ca un fel de barieră între această parte a cartierului și restul cartierului care creștea, apoi, într-un oraș nefolositor.

Dar, de fapt, cartierul, și chiar orașul, nu erau atât de urâte. Așa le vedea el, prin ochii despre care el însuși spusese că văd ”ca ai unui om bătrân și amărât de vremuri grele”.

mesaventure 5

January 30th, 2010

..::

„Cât de înghețat pare orașul”, i-am spus ei. Și chiar era totul înghețat. Benzinăria pe lângă care am trecut avea mormane mari de zăpadă printre pompe. Copacii purtau pe ei semnele făcute de temperaturi sub limita înghețului. Noaptea era rigidă. Frigul devenise un obiect, simțeam că nimic nu mai are loc de el pe lumea asta.

Până să ajungem la scara ei, fusesem așa de copleșit de puterea nopții de iarnă, cu ger, încât abia așteptam să intru, ca să scap de sentimentul că totul este în neregulă.

Abia acum am ajuns la scara ei. A încercat să deschidă singură ușa și să intre, dar am împiedicat-o și am deschis-o chiar eu. O pofteam înăuntru, eram galant. Dacă aș fi știut cum aveau să evolueze lucrurile…

Odată intrați, am început amândoi să tropăim, să dăm cu picioarele, puternic, de mozaicul din scara blocului, ca să ne curățăm de zăpadă. Bocancii noștri loveau în perete cu gesturi ritmice, robotice, foarte rapide. Detaliez așa de mult partea asta pentru că de aici avea să se schimbe viața mea. A mea și a noastră. A mea și, îmi pare mie acum, a tuturor celor care îmi sunt apropiați.

Zgomotul făcut de noi parcă s-a întors, tot, înapoi, înzecit chiar. A trezit în mine un sentiment de frică, de neliniște adâncă pe care nu l-am mai întâlnit până atunci. Cine ar fi putut să mă liniștească? Nimeni. Nimic. Niciodată. M-aș fi ținut de mână și cu dumnezeu, și tot degeaba. Părea îndeajuns de puternic încât să trezească o ființă, mă rog, o entitate foarte bătrână, adormită de mult și care îmi dorea răul. Un demon, poate.

Am urcat o treaptă, două, trei… Un zumzăit enervant a început să coboare pe scară, să se apropie de noi cu o siguranță înspăimântătoare. Cu suișuri și coborâșuri de amplitudine, dar crescând mereu în volum. Ca o sirenă de ambulanță care se apropie. Proiectat într-un sistem cartezian de axe, gândeam eu, zumzăitul ar descrie o linie curbă, sinusoidală. Ce naiba înseamnă asta? Ne apropiam de ceva care scotea acel sunet, sau acel ceva se apropia de noi.

mesaventure 4

January 29th, 2010

..::

…De fapt, nu de aici a pornit. Ci un pic mai dinainte.

Eram la mine. Era noapte. Vedeam un film de groază. În patru. Când văd un film, în general, nu mă uit pur și simplu la el. Fără îndoială că nimeni nu se uită pur și simplu la el. Catharsisul se întâmplă pentru toată lumea, sunt sigur. Dar mie mi se pare că mi se întâmplă la un cu totul alt nivel. Un lucru îngrijorător. Mai ales dacă scenariul, personajele, tot filmul îmi atrage atenția într-un fel special de dinainte. De fiecare dată film de groază, este imposibil să nu fiu influențat. Rămân oarecum marcat pentru câteva zile de ce am văzut, de cum m-a făcut să mă simt filmul. Apoi, îmi trece ca din senin. Mă trezesc într-o dimineață și nu mai am nimic. Fără să știu. Până atunci, însă, viața mea se schimbă aproape total. Sunt în afara minților mele, sunt speriat, sunt mereu agitat, mereu “pe vârfuri”. Simt frica de întuneric cum stă în mine chiar și ziua. Sunt ca un copil mic, dar căruia îi este teamă de tot, în loc să nu îi fie teamă de nimic, așa cum e normal. Mi-e teamă de irațional. Stau ca pe ace. „Penibil, desigur”, îmi spun de fiecare dată când sunt așa, dar asta nu micșorează cu nimic sentimentul.

Apoi, am plecat de la mine. În starea asta. Pe trotuar, scârțâitul zăpezii era insuportabil. Nu mai auzeam nimic în afară de asta. Și mă chinuia așa tare. Câteodată, părea că scârțâitul se schimbă, că ia forma unui sunet scos de ceva amenințător, de ceva de care trebuie să te ferești instinctiv. Și îl auzeam de pretutindeni. Am trecut pe lângă o biserică și m-am uitat la ea cu poftă. Aveam nevoia să simt că sunt în siguranță când trec prin dreptul ei. Dar nu a fost deloc așa. Păcat. Era doar o clădire goală, care nu îmi oferea niciun fel de protecție. Era complet nefolositoare, nu îi înțelegeam deloc rostul pe lumea asta. I-am strâns ei mâna și am tras-o înspre șosea, de pe care zăpada era curățată.

Mi-am revenit un pic, pentru că scârțâitul nu mai era prezent. Auzeam, în sfârșit, sunetele, așa cum erau ele. Trece o mașină, mă uit la șofer. O clipă, șoferul fiind ascuns privirii mele, chiar am avut sentimentul că mașina merge singură, că nu o conduce nimeni. Am văzut, apoi, și șoferul. Am văzut silueta lui. Gluga îmi atinge urechile și părul de pe ceafă, ea suspină, un băiat trece pe celălalt trotuar și, când mă uit la el, el se uită la mine. Oare el la ce se gândește? Asta e întrebarea care mă chinuie mereu. La ce se gândesc oamenii când mă văd? Din moment ce le-am atras atenția, trebuie să gândească ceva în legătură cu mine? Care sunt șansele să mă vadă pe mine exact așa cum îl văd și eu pe el? Un hazard pe picioare. Un ceva complet imprevizibil, care poate să facă orice fără nici un fel de avertisment.

mesaventure 3

January 28th, 2010

..::

Fratele meu. Parcă a trecut prin așa multe schimbări, sub ochii mei, de când am primele amintiri cu el, de când îl conștientizez ca fiind fratele meu, încât pare cel mai complex personaj pe care îl cunosc. Cât a fost mic, număra, pe stradă, toate mașinile de un singur fel pe care le vedea. Fără nici o grijă, era așa de naiv, nevinovat. A mai crescut apoi. A început să disimuleze. Parcă ura pe toată lumea, era un fel de mic geniu rău, pe care nu îl înțelegea nimeni. Apoi, mi se părea foarte matur la o vârstă așa de mică. Întunecat la față, așa spuneau fetele despre el. Eu parcă eram mai luminos. Mai deschis. Când i se spunea asta, arăta un pic de supărare, dar mereu mi se părea că se bucura în sinea lui. O memorie incredibilă a avut mereu. M-a învățat multe. Mă băteam cu el așa des. L-am urât și eu într-un timp.

Pe toate astea le am mereu în minte. Apoi, îmi refac în minte filmul fiecărui drum, când ajung undeva, ca să fiu sigur că am fost mereu atent. Că am avut mereu controlul. Abia aștept ziua în care toți oamenii, pe stradă, să se uite unii la alții precum niște ciudați. Să se analizeze. Să meargă mai încet, ca să aibă timp, să nu mai alerge la semafor, ca să treacă repede strada. Să aștepte, să îi vadă pe șoferii fiecărei mașini care așteaptă în coloană. Să vadă ce fel de om stă pe scaunul din dreapta. Îți dai seama, prin asta, foarte repede de omul care este la volan. Să nu treacă nimeni pe lângă nimeni fără să se vadă. Poate așa ajung să se cunoască.

Apoi, mă gândesc mereu la cum arăt când merg pe stradă. În fiecare zi, de fiecare dată, trebuie să îmi spun să merg mai drept sau mai legănat, să nu mai țin mâinile în buzunar, să calc mai apăsat, să mă uit drept înainte, și nu în jos. Trebuie să mă autoeduc mereu. După aia trebuie să inventez alte feluri de mers. Ca să nu îmi intre unul în reflex. Să îmi controlez eu, mereu, mișcările. Să știu că le-am făcut intenționat.  Ca să am controlul.

Din cauza asta, din cauză că sunt așa, că mă chinui să fiu mereu așa, mi se pare un chin faptul că imediat după întâmplare și mereu de atunci, mintea mea e prinsă într-un fel de mahmureală. Vreau să fiu conștient de ce mi se întâmplă, dar nu pot. Parcă tot ce trăiesc de atunci se întâmplă doar în capul meu. Lumea mea s-a micșorat până la dimensiunea unui craniu și nu pot să trec de el. Vorbesc cu toată lumea și simt pe toată lumea ca printr-un zid din os. M-am închis în mine. Și sunt pe pilot automat.

Poate, îmi zic eu, dacă îmi refac în minte și toată viața mea de până atunci, am să găsesc o cale să îmi revin. Poate găsesc îndeajuns de multe scuze, dacă îmi repovestesc la infinit întâmplarea, încât să încep să gândesc că nu am fost deloc implicat. Să o dau uitării, să devină doar o altă cărămidă, întâmplarea asta, din cele multe din care sunt eu făcut.

Și încep… Totul. Cum a început totul? Cum începe totul? Cum poate un tot să înceapă? Ce a fost prima oară, oul sau găina? Cine mai știe, cine mai poate să spună de unde a început? Poate că a început cu mult înainte de momentul pe care eu îl identific ca fiind punctul de pornire. Asta nu pot să o știu, încă nu văd lucrul ăsta acum. Am decis, atunci, că a pornit într-o seară de ianuarie. Tocmai intram la ea în scară…

mesaventure 2

January 27th, 2010

..::

De mămica. Cum obișnuia să spele rufe într-o covată albastră și învechită, aplecată peste cada din baie. Cum o supăram și îmi trăgea o palmă la fund. Cum odată, de ziua ei, i-am pus pe o felicitare niște versuri care să îi arate că țin la ea și că înțeleg prin ce trece. “De unde știi, mamă, cum arătai tânără, când nu ți-ai întipărit pe nici o poză chipul, când nu te-ai uitat în oglindă nicicând, când apa peste care te aplecai era plină mereu de cămăși?”

De primul concert de muzică “ciudată”, cum spun unii, la care am fost. Cum stăteam singur într-un colț de canapea pusă într-un colț de club. Cum am simțit muzica întrând prin mine. Cum toate lucrurile pe care le făceau cei din jurul meu păreau fără sens, fără culoare și fără sunet. Cum m-am lăsat hipnotizat. Cum mi-am spus atunci că, fără echivoc, omul care făcea muzica aia este special. Cum am povestit la toată cât de mult mi-a plăcut, uneori exagerând frumos, ca să conving și pe alții să asculte ce am ascultat eu.

De unul din concertele mai obișnuite la care am fost. Când am văzut pe scenă un om, ca și mine, care m-a făcut să simt invidie. Era o fată. Ce voce… E normal, îmi spuneam atunci, să simți invidie. Te uiți cu jind la vocea ei și te gândești și tu că vrei să faci ce face ea. Apoi, invidia se face ambiție. Și încerci să faci ce știi tu cel mai bine mult mai bine decât toți celilalți. Și poate așa ai ocazia să o întâlnești. Toți oamenii mari, îmi mai spuneam eu, așa se întâlnesc.

De prietenii mei. De Lupu. Deschis mereu. Mi-a rămas întipărită în minte toată ziua aia. Cum râdea, cum a intrat în discuție cu mine. Eram doi băieți. Ăsta e singurul lucru pe care îl aveam în comun. Și totuși, am ajuns să spun despre el că este unul din puținii oameni căruia i-aș spune pin-ul de la cardul meu. Pueril, dar asta exprima foarte bine cum gândeam eu pe atunci și, mai cu seamă, cum gândeam despre el.

Robi. „Spartanul”, cum îi spun eu. Îi spun așa doar în minte. Nu i-am zis niciodată că asta cred despre el. Era și este, iarăși, un termen copilăresc. Arată doar o parte a lui, a prietenului meu. Nici nu știu dacă îl descrie cel mai bine, dar asta este legătura pe care am făcut-o eu atunci. Când era copil, primise o educație spartană, spuneam eu celor care mă întrebau despre el. Lăsat singur mereu, a cunoscut toate liniile de autobuz cu mult înainte ca eu să o fac. Să mergi singur, la o vârstă așa mică, prin capitală, să fii toată ziua plecat de acasă, așa cum făcea el, dă dovadă de mult curaj. S-a descurcat singur.

in mea lumen

January 25th, 2010

..::

- Cum ai putut să te uiţi cu atâta jind, cu atâta poftă, cu atâta dorinţă la căcatu’ ăla cu ochi? Îl cunoşti?

- Dragul meu, eşti nebun! Nu-l cunosc şi nu m-am uitat la el deloc! Nu mă interesează alţi bărbaţi! Nu mă interesează nimeni în afară de tine! Nu mă interesează nimeni! Poate să aibă şi Rolls Roys şi vilă în Beverly Hills! Femeia spuse asta ştergându-şi lacrimile şi scuipatul din colţul gurii cu mai multe mișcări circulare de mână. Era roşie la faţă și muşchii gâtului îi erau foarte încordaţi, semne că plânsetul era unul sincer, disperarea era una viscerală. La auzul cuvintelor ei, bărbatul, care avea trăsăturile feţei parcă special alese pentru a părea în armonie doar atunci când sunt animate de furie, tună:

- De unde ştii tu că are Rolls Royce? Apoi vru să o lovească, dar se gândi că e mai cuminte să nu o facă şi plecă din cameră, apoi din casă. Se urcă în maşină şi porni în trombă.

Lacrima ce i se scurgea pe obraz îi trăda toate gândurile. Se simţea înşelat, vexat, jignit, umilit, mototolit, călcat în picioare, se simţea ca o cârpă, ca un prost, ca un idiot, ca un orb. Era nebun, era trist. Şi toată amărăciunea i-a plantat în pământul fertil al nebuniei sămânţa sinuciderii.

Dar trebuia să facă în aşa fel încât să pară un accident. Ea, văzând că este vorba de un accident, şi-ar fi smuls părul din cap de durere. Cu siguranţă că ar fi crezut că e vina ei. Din vina ei a plecat nervos de acasă, din vina ei nu a fost atent şi din vina ei a avut parte de o moarte stupidă.

În acelaşi timp, accidentul trebuia făcut într-un anume loc. Într-unul din locurile unde el îi spusese că, dacă ar fi să se sinucidă, acolo şi numai acolo ar face-o. Asta, tocmai pentru ca ea să oscileze între accident şi sinucidere, fără a-şi putea da seama vreodată care dintre situaţii este mai gravă, ca să-şi poată găsi o penitenţă pe măsură.

Dealul fu primul loc care îi veni bărbatului în minte. Se îndreptă spre vârf cu viteză. O căzătură de acolo, cu maşina, își spunea el, ar rezolva problema. Odată ajuns sus, nu mai întârzie niciun moment cu îmbărbătatul, ci înaintă de-a dreptul către buza prăpastiei. Dintr-o dată, maşina scoase un sunet ciudat şi începu să piardă din viteză. Se opri de-a binelea chiar înainte de a plonja înspre întâlnirea cu cel dintâi arhitect.

Motorul maşinii era încă pornit, aşa că bărbatul încercă să înainteze. Nimic. Încercă să dea cu spatele şi asta îi reuşi. Înţelese atunci că providenţa i-a dat un semn… … … Nu aici trebuia să moară.

Făcu cale întoarsă, încurajat de un gând dramatic – Scările Teatrului Mare aveau să-i fie piatră de mormânt. În câteva minute ajunse în centrul oraşului şi direcţionă maşina către coloana din oţel masiv erectată în faţa intrării actorilor, în semn de omagiu adus unui scriitor celebru. Se întâmplă acelaşi lucru care i se întâmplase la prima tentativă. Se dădu jos din maşină, dezarmat. Dinapoia coloanei ieşi femeia. Se strânseră în braţe…

Pe ecran apăru un mesaj idiot. „Nu arată ea ca un Rolls Royce, dar are grijă de tine! Noua Pedica. Până la 31 Septembrie, trei rate de leasing gratuite.” Hematom rămase uluit de ceea ce tocmai privise. Simţea cum scârba îi cucerește și depășește toate celelalte simțuri. Îi veni, pe loc, în gând, o altă încheiere pentru grozăvia pe care tocmai o văzuse…

[...] Se dădu jos din maşină, dezarmat. Dinapoia coloanei ieşi femeia. Bărbatul se îndreptă spre ea şi îi dădu un pumn în muia aia urâtă. Apoi se îndreptă spre portbagajul mașinii, de unde scoase o sticlă, apoi turnă conţinutul acesteia peste capota maşinii. Un băţ-de-chibrit-aprins mai târziu, maşina muri în chinuri groaznice. Pe ecran apăru un mesaj. „Morala: pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti.”

Apoi, îşi imagină o garnitură pe măsura acestei porţii de batere de câmp atât de greu de digerat.

Bună seara şi bun-găsit la ştiri, spuse prezentatoarea, o damă șatenă! O întâmplare şocantă a pus pe jar o comunitate liniştită din România. Un puşti de, atenție, doar cinci ani a ademenit doi bărbaţi într-o scară de bloc şi a abuzat sexual de ei. Întrebaţi de ce au acceptat să intre împreună cu puştiul în scara de bloc, bărbaţii au spus că cel mic le-a oferit un pachet de ţigări şi părea de treabă.

mesaventure 1

January 24th, 2010

..::

Mă gândeam la control. La cât de mult un om, ca individ, are controlul asupra propriei sale persoane, pe parcursul întregii vieți. Nu prea îl are. Toată viața. Toate zilele, indiferent că merge la școală sau muncă, și le petrece acționând după un reflex bine îngravat în propria minte. Se trezește de dimineață știind că are un scop. Știe că trebuie să ajungă la muncă. Imediat după ce conștientizează asta, intră pe pilot automat. Când iese pe ușă nu mai știe cum arăta fața lui în oglindă, când se spăla pe dinți. Nu mai știe dacă prima dată, când s-a îmbrăcat, și-a tras ciorapii sau pantalonii. Mai știe doar că a sărutat-o/ l-a sărutat pe cea/ cel care este acum în viața lui. Poate. Apoi, tot reflexul este cel care îl duce până acolo unde lucrează. Ajuns acolo, nu mai știe dacă pe drum a văzut vreo reclamă interesantă, sau din câte ziare a apucat să citească în metrou. Dacă încearcă să se gândească la asta, o să ajungă la concluzia că nu mai ține minte. Pentru că el, de fapt, nu a văzut nimic. A făcut o călătorie într-un taxi ciudat, cu geamurile negre. Nu a observat nimic în jurul lui. Nu a avut pic de cotrol asupra propriei lui persoane.

Mă enervez când mi se întâmplă asta. De aia îmi e greu să citesc sau să ascult muzică oricând sunt prin lume. Trebuie să mă uit mereu în jurul meu, trebuie să aud tot. Să fiu mereu concentrat. Încerc să memorez fețe. Să observ reacții, cum se ține un om de bară, cum compostează lumea biletele în autobuz, cine sunt oamenii care fac asta, ce fel de oameni sunt ei. Pentru că nu toată lumea o face. Încep să văd legături între ei, ies anumite tipologii. Sunt mereu atent la șoferi. Să văd ce fel de oameni sunt ei. Oare ei știu ce fac toată ziua? Își aduc aminte seara, după o zi de muncă, ce au făcut în toate momentele zilei pe care sunt pe cale să o încheie? Cât au stat la semafoare, ce fel de oameni au urcat la ei în autobuz, dacă au urcat mulți controlori, pe ce drumuri se circulă bine, dacă observă cum fluctuează traficul pe anumite străzi în funcție de ore.  Să văd dacă vânzătoarea, când îmi cumpăr un  bilet, îmi dă restul începând cu banii mai mici sau cu cei mai mari. Și de aici ies tipologii. În tot timpul ăsta, trebuie să fiu conștient de ce am trăit până atunci. Să îmi aduc aminte de fiecare contact pe care l-am avut cu oricine. Trebuie să îmi aduc aminte de toți oamenii de lângă mine. Cum am cunoscut-o prima dată pe ea, în piață.

Piața era zgomotoasă. Înțesată de lume. Fântânile erau pornite, apa făcea betonul și marmura să tremure sub greutatea și încăpățânarea cu care țâșnea, cu care curgea tot mereu. Autobuzele, toate, parcă atunci opriseră în stație. porumbeii, toți, erau agitați, fiecare din ei, parcă, tocmai primise de mâncare. Oamenii erau mulți, eterogeni, multicolori și zgomotoși. Doar prin mișcări multe și haotice se apropiau și se depărtau unii de celilalți. Auzeam și metroul, parcă și el, doar atunci, își făcuse o stație lângă mine. Era haos. Dar ea… Pașii ei îi vedeam  și îi auzeam cum ating asfaltul printre toate mișcările și zgomotele.

un mic bob de grâu

January 23rd, 2010

..::

De ce mă striveşti, fără milă?
întreabă un mic bob de grâu,
(c-o voce umilă)
o piatră de moară haină
ce, -mpinsă de apa din râu,
îl schimbă-n făină…

Dar piatra de moară, ursuză,
sau, poate, cuminte,
nici nu vrea măcar să auză
când bobul de grâu o acuză,
şi-şi vede de treabă-nainte!

Morala:

Oricât ar cârti înţeleptul,
Când ai putere, ai şi dreptul.

de Cincinat Pavelescu