foileton

::..

Robert îşi holbă ochii înspre vorbitor, pentru câteva părţi dintr-o secundă, dar îi readuse repede la forma iniţială, nepăsătoare, înainte ca privirea bătrânelului din centrul sălii să cadă din nou asupra lui. Observă că această privire acţiona ca undele unui radar, care semnala în creierul bătrânelului orice fel de expresie ieşită din comun a unei feţe de om, sau orice gest care părăsea limitele obişnuitului. Privirea se concentra apoi pe subiectul vizat, înregistrându-i evoluţia. “Nu-i aşa bătrân cum pare”, gândi Robert despre septuagenarul care le vorbise.

Se simți ușor plictisit, însă, de faptul că bătrânelul abuza de cuvinte precum “noi” și de verbe trecute la persoana I plural. Parcă lua parte la o încercare a unei adunături de idioți de a copia acțiunile a tot felul de companii secrete văzute mai mult prin filme. Era dezgustat. Totul era un kitsch. „ În țara asta” nu puteau exista astfel de operațiuni.

Şi totuşi, se afla aici, în acest loc, alături  de alţi o sută de oameni la fel de lipsiţi de apărare şi care se găseau în acelaşi rol de “jucărie umană” ca şi el. Dintre ei, despre nimeni nu ştia ceea ce un om aflat într-o atare situaţie vrea şi trebuie să ştie despre un alt om, aflat în aceeaşi situaţie. Cu alte cuvinte, îi erau străini, şi nu îi puteau stârni în minte niciun gând care să explice de ce erau cu toţii participanţi, fără voia lor, la acest joc.

- Elena!

Tânăra femeie, pur şi simplu hipnotizată de ceva, ori absolut fără niciun gând în minte şi privind în gol,  învârtea pe degetul inelar o verighetă despre care îşi aducea aminte că trebuie să fie acolo, dar care acum lipsea, locul ei fiind luat de o urmă lăsată pe piele, mai deschisă la culoare decât restul mâinii. Tresări. Nu se aștepta să-și audă numele. Căută cu privirea o altă Elena prin sală, dar nu mai găsi pe nimeni. Ea era cea strigată. “Eu, eu sunt Elena” îşi spuse în gând.

- Eu! E-eu sunt Elena. Elena, îngână fata, distrasă din nou şi privind din nou în gol, dar de data asta concentrându-şi privirea într-un punct din aer, de parcă vedea ceva care exista doar pentru ea. Atât de atent, de parcă filmul vieţii i se derula prin faţa ochilor.

- Știu. Răspunde-mi, te rog, la întrebare. Evită să dai un răspuns care începe cu “nu știu”.

Dar fata nu doar că nu ştia răspunsul. Mintea ei nu înregistră nici măcar întrebarea.

..::

::..

- Ne cerem scuze pentru modul inadecvat în care ați fost luați de pe stradă. Noi credem că doar așa se poate face treabă. Scoaterea, într-un mod cu totul și cu totul brutal, a unui ins din mediul în care trăiește pare a avea un efect de “reset”. Se pare că doar în aceste condiții adevăratele emoții ale oamenilor ies la suprafață. Doar așa, studiile – orice fel de studii – pot avea o marjă de eroare care tinde spre zero. Pentru că despre un studiu este vorba aici – dacă vă voiam morți, și îmi cer scuze pentru clișeu, erați morți de mult. Ușoara amnezie pe care o resimțiți are să treacă în câteva zile, după ce drogul folosit de noi, total lipsit de orice efect secundar pe termen lung, de altfel, vă va părăsi organismul. Bănuiesc că nu aveți întrebări, date fiind explicațiile pe care le-ați primit – puține, ce-i drept – în cele trei zile pe care le-ați petrecut în centrul nostru… Să trecem la treabă, atunci. După cum puteți observa, am adunat în această cameră o sută  de indivizi, reprezentativi pentru mediile din care fac parte…

Bătrânelul care le vorbise oamenilor tăcu pentru câteva clipe. În introducerea lui, nu lăsă loc de nicio intervenţie. Vorbi pe nerăsuflate, de parcă cuvintele îi frigeau interiorul gurii şi, evident, nu avea ce face decât să le scuipe. Pauza scurtă, pe care o programase dinainte, era rezervată strict pentru a observa.

“Indivizii” se uitau în jur, mirați. “Asta e tot?”, se întrebară unii în sinea lor. Mulţi nu ştiau cum ar trebui să reacţioneze. Gândurile lor erau atât de variate în acel moment, încât un aparat care le-ar fi putut măsura ar fi suferit, cu siguranţă, o defecţiune.

“Să fug, să fug, să fug”, s-a putut citi pentru câteva clipe în bucăţile de mişcări, începute, dar neterminate, atât de dese şi de fundamental diferite între ele ale unei fete nu mai în vârstă de 18 ani. Practic, vibra. Şi o făcea atât de puternic încât părea plauzibilă ideea că ceilalţi oameni din sală, cel puţin cei mai apropiaţi de ea, vor începe şi ei să aibă acelaşi tip de purtare, în mod absolut involuntar.

Evitară, totuși, să se uite prea mult unii la ceilalți și, mai ales, unii în ochii celorlalți.

Privind şi el în jur, Robert văzu că, într-adevăr, erau adunați aici tot soiul de oameni, într-un fel de aulă studențească. Erau aşezaţi pe scaune, în patru rânduri, în semicerc, întocmai ca niște studenți, iar bătrânelul stătea la o masă, în centru, întocmai ca un profesor. La câteva scaune distanță, Robert îl văzu pe Leo Robin, faimosul comerciant de diamante și, avându-și în vedere propriul trecut, nu-i fu greu să cadă de acord cu bătrânelul, că în acea încăpere sunt adunați oameni din toate păturile sociale.

- Vă aflați aici pentru a răspunde la o singură întrebare. Am să v-o pun, direct, fără niciun fel de altă introducere. Ce aţi face dacă aţi afla azi, acum, că suferiţi de o boală foarte gravă şi că mai aveți de trăit o singură zi?

..::