foileton

..::

„Cât de înghețat pare orașul”, i-am spus ei. Și chiar era totul înghețat. Benzinăria pe lângă care am trecut avea mormane mari de zăpadă printre pompe. Copacii purtau pe ei semnele făcute de temperaturi sub limita înghețului. Noaptea era rigidă. Frigul devenise un obiect, simțeam că nimic nu mai are loc de el pe lumea asta.

Până să ajungem la scara ei, fusesem așa de copleșit de puterea nopții de iarnă, cu ger, încât abia așteptam să intru, ca să scap de sentimentul că totul este în neregulă.

Abia acum am ajuns la scara ei. A încercat să deschidă singură ușa și să intre, dar am împiedicat-o și am deschis-o chiar eu. O pofteam înăuntru, eram galant. Dacă aș fi știut cum aveau să evolueze lucrurile…

Odată intrați, am început amândoi să tropăim, să dăm cu picioarele, puternic, de mozaicul din scara blocului, ca să ne curățăm de zăpadă. Bocancii noștri loveau în perete cu gesturi ritmice, robotice, foarte rapide. Detaliez așa de mult partea asta pentru că de aici avea să se schimbe viața mea. A mea și a noastră. A mea și, îmi pare mie acum, a tuturor celor care îmi sunt apropiați.

Zgomotul făcut de noi parcă s-a întors, tot, înapoi, înzecit chiar. A trezit în mine un sentiment de frică, de neliniște adâncă pe care nu l-am mai întâlnit până atunci. Cine ar fi putut să mă liniștească? Nimeni. Nimic. Niciodată. M-aș fi ținut de mână și cu dumnezeu, și tot degeaba. Părea îndeajuns de puternic încât să trezească o ființă, mă rog, o entitate foarte bătrână, adormită de mult și care îmi dorea răul. Un demon, poate.

Am urcat o treaptă, două, trei… Un zumzăit enervant a început să coboare pe scară, să se apropie de noi cu o siguranță înspăimântătoare. Cu suișuri și coborâșuri de amplitudine, dar crescând mereu în volum. Ca o sirenă de ambulanță care se apropie. Proiectat într-un sistem cartezian de axe, gândeam eu, zumzăitul ar descrie o linie curbă, sinusoidală. Ce naiba înseamnă asta? Ne apropiam de ceva care scotea acel sunet, sau acel ceva se apropia de noi.

..::

…De fapt, nu de aici a pornit. Ci un pic mai dinainte.

Eram la mine. Era noapte. Vedeam un film de groază. În patru. Când văd un film, în general, nu mă uit pur și simplu la el. Fără îndoială că nimeni nu se uită pur și simplu la el. Catharsisul se întâmplă pentru toată lumea, sunt sigur. Dar mie mi se pare că mi se întâmplă la un cu totul alt nivel. Un lucru îngrijorător. Mai ales dacă scenariul, personajele, tot filmul îmi atrage atenția într-un fel special de dinainte. De fiecare dată film de groază, este imposibil să nu fiu influențat. Rămân oarecum marcat pentru câteva zile de ce am văzut, de cum m-a făcut să mă simt filmul. Apoi, îmi trece ca din senin. Mă trezesc într-o dimineață și nu mai am nimic. Fără să știu. Până atunci, însă, viața mea se schimbă aproape total. Sunt în afara minților mele, sunt speriat, sunt mereu agitat, mereu “pe vârfuri”. Simt frica de întuneric cum stă în mine chiar și ziua. Sunt ca un copil mic, dar căruia îi este teamă de tot, în loc să nu îi fie teamă de nimic, așa cum e normal. Mi-e teamă de irațional. Stau ca pe ace. „Penibil, desigur”, îmi spun de fiecare dată când sunt așa, dar asta nu micșorează cu nimic sentimentul.

Apoi, am plecat de la mine. În starea asta. Pe trotuar, scârțâitul zăpezii era insuportabil. Nu mai auzeam nimic în afară de asta. Și mă chinuia așa tare. Câteodată, părea că scârțâitul se schimbă, că ia forma unui sunet scos de ceva amenințător, de ceva de care trebuie să te ferești instinctiv. Și îl auzeam de pretutindeni. Am trecut pe lângă o biserică și m-am uitat la ea cu poftă. Aveam nevoia să simt că sunt în siguranță când trec prin dreptul ei. Dar nu a fost deloc așa. Păcat. Era doar o clădire goală, care nu îmi oferea niciun fel de protecție. Era complet nefolositoare, nu îi înțelegeam deloc rostul pe lumea asta. I-am strâns ei mâna și am tras-o înspre șosea, de pe care zăpada era curățată.

Mi-am revenit un pic, pentru că scârțâitul nu mai era prezent. Auzeam, în sfârșit, sunetele, așa cum erau ele. Trece o mașină, mă uit la șofer. O clipă, șoferul fiind ascuns privirii mele, chiar am avut sentimentul că mașina merge singură, că nu o conduce nimeni. Am văzut, apoi, și șoferul. Am văzut silueta lui. Gluga îmi atinge urechile și părul de pe ceafă, ea suspină, un băiat trece pe celălalt trotuar și, când mă uit la el, el se uită la mine. Oare el la ce se gândește? Asta e întrebarea care mă chinuie mereu. La ce se gândesc oamenii când mă văd? Din moment ce le-am atras atenția, trebuie să gândească ceva în legătură cu mine? Care sunt șansele să mă vadă pe mine exact așa cum îl văd și eu pe el? Un hazard pe picioare. Un ceva complet imprevizibil, care poate să facă orice fără nici un fel de avertisment.

..::

Fratele meu. Parcă a trecut prin așa multe schimbări, sub ochii mei, de când am primele amintiri cu el, de când îl conștientizez ca fiind fratele meu, încât pare cel mai complex personaj pe care îl cunosc. Cât a fost mic, număra, pe stradă, toate mașinile de un singur fel pe care le vedea. Fără nici o grijă, era așa de naiv, nevinovat. A mai crescut apoi. A început să disimuleze. Parcă ura pe toată lumea, era un fel de mic geniu rău, pe care nu îl înțelegea nimeni. Apoi, mi se părea foarte matur la o vârstă așa de mică. Întunecat la față, așa spuneau fetele despre el. Eu parcă eram mai luminos. Mai deschis. Când i se spunea asta, arăta un pic de supărare, dar mereu mi se părea că se bucura în sinea lui. O memorie incredibilă a avut mereu. M-a învățat multe. Mă băteam cu el așa des. L-am urât și eu într-un timp.

Pe toate astea le am mereu în minte. Apoi, îmi refac în minte filmul fiecărui drum, când ajung undeva, ca să fiu sigur că am fost mereu atent. Că am avut mereu controlul. Abia aștept ziua în care toți oamenii, pe stradă, să se uite unii la alții precum niște ciudați. Să se analizeze. Să meargă mai încet, ca să aibă timp, să nu mai alerge la semafor, ca să treacă repede strada. Să aștepte, să îi vadă pe șoferii fiecărei mașini care așteaptă în coloană. Să vadă ce fel de om stă pe scaunul din dreapta. Îți dai seama, prin asta, foarte repede de omul care este la volan. Să nu treacă nimeni pe lângă nimeni fără să se vadă. Poate așa ajung să se cunoască.

Apoi, mă gândesc mereu la cum arăt când merg pe stradă. În fiecare zi, de fiecare dată, trebuie să îmi spun să merg mai drept sau mai legănat, să nu mai țin mâinile în buzunar, să calc mai apăsat, să mă uit drept înainte, și nu în jos. Trebuie să mă autoeduc mereu. După aia trebuie să inventez alte feluri de mers. Ca să nu îmi intre unul în reflex. Să îmi controlez eu, mereu, mișcările. Să știu că le-am făcut intenționat.  Ca să am controlul.

Din cauza asta, din cauză că sunt așa, că mă chinui să fiu mereu așa, mi se pare un chin faptul că imediat după întâmplare și mereu de atunci, mintea mea e prinsă într-un fel de mahmureală. Vreau să fiu conștient de ce mi se întâmplă, dar nu pot. Parcă tot ce trăiesc de atunci se întâmplă doar în capul meu. Lumea mea s-a micșorat până la dimensiunea unui craniu și nu pot să trec de el. Vorbesc cu toată lumea și simt pe toată lumea ca printr-un zid din os. M-am închis în mine. Și sunt pe pilot automat.

Poate, îmi zic eu, dacă îmi refac în minte și toată viața mea de până atunci, am să găsesc o cale să îmi revin. Poate găsesc îndeajuns de multe scuze, dacă îmi repovestesc la infinit întâmplarea, încât să încep să gândesc că nu am fost deloc implicat. Să o dau uitării, să devină doar o altă cărămidă, întâmplarea asta, din cele multe din care sunt eu făcut.

Și încep… Totul. Cum a început totul? Cum începe totul? Cum poate un tot să înceapă? Ce a fost prima oară, oul sau găina? Cine mai știe, cine mai poate să spună de unde a început? Poate că a început cu mult înainte de momentul pe care eu îl identific ca fiind punctul de pornire. Asta nu pot să o știu, încă nu văd lucrul ăsta acum. Am decis, atunci, că a pornit într-o seară de ianuarie. Tocmai intram la ea în scară…

..::

De mămica. Cum obișnuia să spele rufe într-o covată albastră și învechită, aplecată peste cada din baie. Cum o supăram și îmi trăgea o palmă la fund. Cum odată, de ziua ei, i-am pus pe o felicitare niște versuri care să îi arate că țin la ea și că înțeleg prin ce trece. “De unde știi, mamă, cum arătai tânără, când nu ți-ai întipărit pe nici o poză chipul, când nu te-ai uitat în oglindă nicicând, când apa peste care te aplecai era plină mereu de cămăși?”

De primul concert de muzică “ciudată”, cum spun unii, la care am fost. Cum stăteam singur într-un colț de canapea pusă într-un colț de club. Cum am simțit muzica întrând prin mine. Cum toate lucrurile pe care le făceau cei din jurul meu păreau fără sens, fără culoare și fără sunet. Cum m-am lăsat hipnotizat. Cum mi-am spus atunci că, fără echivoc, omul care făcea muzica aia este special. Cum am povestit la toată cât de mult mi-a plăcut, uneori exagerând frumos, ca să conving și pe alții să asculte ce am ascultat eu.

De unul din concertele mai obișnuite la care am fost. Când am văzut pe scenă un om, ca și mine, care m-a făcut să simt invidie. Era o fată. Ce voce… E normal, îmi spuneam atunci, să simți invidie. Te uiți cu jind la vocea ei și te gândești și tu că vrei să faci ce face ea. Apoi, invidia se face ambiție. Și încerci să faci ce știi tu cel mai bine mult mai bine decât toți celilalți. Și poate așa ai ocazia să o întâlnești. Toți oamenii mari, îmi mai spuneam eu, așa se întâlnesc.

De prietenii mei. De Lupu. Deschis mereu. Mi-a rămas întipărită în minte toată ziua aia. Cum râdea, cum a intrat în discuție cu mine. Eram doi băieți. Ăsta e singurul lucru pe care îl aveam în comun. Și totuși, am ajuns să spun despre el că este unul din puținii oameni căruia i-aș spune pin-ul de la cardul meu. Pueril, dar asta exprima foarte bine cum gândeam eu pe atunci și, mai cu seamă, cum gândeam despre el.

Robi. „Spartanul”, cum îi spun eu. Îi spun așa doar în minte. Nu i-am zis niciodată că asta cred despre el. Era și este, iarăși, un termen copilăresc. Arată doar o parte a lui, a prietenului meu. Nici nu știu dacă îl descrie cel mai bine, dar asta este legătura pe care am făcut-o eu atunci. Când era copil, primise o educație spartană, spuneam eu celor care mă întrebau despre el. Lăsat singur mereu, a cunoscut toate liniile de autobuz cu mult înainte ca eu să o fac. Să mergi singur, la o vârstă așa mică, prin capitală, să fii toată ziua plecat de acasă, așa cum făcea el, dă dovadă de mult curaj. S-a descurcat singur.

..::

Mă gândeam la control. La cât de mult un om, ca individ, are controlul asupra propriei sale persoane, pe parcursul întregii vieți. Nu prea îl are. Toată viața. Toate zilele, indiferent că merge la școală sau muncă, și le petrece acționând după un reflex bine îngravat în propria minte. Se trezește de dimineață știind că are un scop. Știe că trebuie să ajungă la muncă. Imediat după ce conștientizează asta, intră pe pilot automat. Când iese pe ușă nu mai știe cum arăta fața lui în oglindă, când se spăla pe dinți. Nu mai știe dacă prima dată, când s-a îmbrăcat, și-a tras ciorapii sau pantalonii. Mai știe doar că a sărutat-o/ l-a sărutat pe cea/ cel care este acum în viața lui. Poate. Apoi, tot reflexul este cel care îl duce până acolo unde lucrează. Ajuns acolo, nu mai știe dacă pe drum a văzut vreo reclamă interesantă, sau din câte ziare a apucat să citească în metrou. Dacă încearcă să se gândească la asta, o să ajungă la concluzia că nu mai ține minte. Pentru că el, de fapt, nu a văzut nimic. A făcut o călătorie într-un taxi ciudat, cu geamurile negre. Nu a observat nimic în jurul lui. Nu a avut pic de cotrol asupra propriei lui persoane.

Mă enervez când mi se întâmplă asta. De aia îmi e greu să citesc sau să ascult muzică oricând sunt prin lume. Trebuie să mă uit mereu în jurul meu, trebuie să aud tot. Să fiu mereu concentrat. Încerc să memorez fețe. Să observ reacții, cum se ține un om de bară, cum compostează lumea biletele în autobuz, cine sunt oamenii care fac asta, ce fel de oameni sunt ei. Pentru că nu toată lumea o face. Încep să văd legături între ei, ies anumite tipologii. Sunt mereu atent la șoferi. Să văd ce fel de oameni sunt ei. Oare ei știu ce fac toată ziua? Își aduc aminte seara, după o zi de muncă, ce au făcut în toate momentele zilei pe care sunt pe cale să o încheie? Cât au stat la semafoare, ce fel de oameni au urcat la ei în autobuz, dacă au urcat mulți controlori, pe ce drumuri se circulă bine, dacă observă cum fluctuează traficul pe anumite străzi în funcție de ore.  Să văd dacă vânzătoarea, când îmi cumpăr un  bilet, îmi dă restul începând cu banii mai mici sau cu cei mai mari. Și de aici ies tipologii. În tot timpul ăsta, trebuie să fiu conștient de ce am trăit până atunci. Să îmi aduc aminte de fiecare contact pe care l-am avut cu oricine. Trebuie să îmi aduc aminte de toți oamenii de lângă mine. Cum am cunoscut-o prima dată pe ea, în piață.

Piața era zgomotoasă. Înțesată de lume. Fântânile erau pornite, apa făcea betonul și marmura să tremure sub greutatea și încăpățânarea cu care țâșnea, cu care curgea tot mereu. Autobuzele, toate, parcă atunci opriseră în stație. porumbeii, toți, erau agitați, fiecare din ei, parcă, tocmai primise de mâncare. Oamenii erau mulți, eterogeni, multicolori și zgomotoși. Doar prin mișcări multe și haotice se apropiau și se depărtau unii de celilalți. Auzeam și metroul, parcă și el, doar atunci, își făcuse o stație lângă mine. Era haos. Dar ea… Pașii ei îi vedeam  și îi auzeam cum ating asfaltul printre toate mișcările și zgomotele.