foileton

::..

Poveste adevărată *

Beatrix. Până la vârsta de 18 ani avea deja citite sute de volume de proză şi poezie, zeci de tratate de psihologie şi câteva cărţi pline de idei despre sinucidere şi viaţa de după, sau existenţa ei pusă sub semnul întrebării.

Singura viaţă pe care o cunoştea – răutatea unui tată beţiv şi reproşurile continue ale unei mame denaturate. Îi plăcea să creadă că doar ea ştie adevăratul sens al cuvântului “denaturat”. Sigur, lumea cunoştea definiţia din dicţionar, dar există o anumită dimensiune a sensului lui ascunsă pentru alţii, pe care ea şi numai ea o sesiza. Ăsta era unul din lucrurile care îi aduceau bucurie – ştia ceva ce pentru alţii era de neatins. Într-atât de nenorocită era încât trebuia să găsească bucuria acolo unde alţii găseau doar tristeţe.

Până să împlinească 16 ani, avea deja câteva tentative eşuate de sinucidere. Tentativa, prin definiţie, este o încercare eşuată de a face ceva. Ea avea tentative eşuate. Ce o mai fi însemnând şi asta. Era cel mai mare şi unul din puţinele defecte care stăteau între ea şi perfecţiune – că a eşuat în a face ceva de care orice stat se teme, ceva care este supus oprobriului public şi care este interzis de religie.

Prieteni avea, dar nici unul nu părea a fi în stare să o pătrundă, nici chiar cei care erau – într-o oarecare măsură – în acelaşi loc cu ea.

Într-un cuvânt – NEfericită.

Într-o seară, în timp ce se întorcea de la şcoală, într-unul din multele ganguri ale cartierului periferic în care locuia, l-a întâlnit pe Giani. Îl cunoscuse în urmă cu ceva timp într-un autobuz – el avea nevoie de un bilet şi ea avea unul în plus. Părea a fi un om de care se putea apropia. El o cunoştea  pe ea bine şi ea credea că-l cunoaşte. Nu-l mai văzuse de câteva luni, deci întâlnirea îi provocă bucurie. El, însă, o întâmpină cu o replică îngrozitoare:

- Ţi-au mai crescut ţâţele, micuţo!

Pe faţa lui se citea o durere fizică foarte mare şi parcă se forţa să stea drept.  Avea mâna strânsă pe şold. Ochii lui aveau aceeaşi căldură ca de obicei. Vorbele lui, însă, îl transformară într-un străin.

- De ce vorbeşti aşa?

- Hai, gagico, nu te umfla în pene, ţi-am făcut un compliment!

Ea plecă fără să mai spună ceva, cu sufletul mustind de dezamăgire şi convinsă a prea multa oară de răutatea care stă în oameni.

Peste câteva clipe îşi făcură apariţia în acel gang doi băieţi. Giani se uită la ei ca la nişte oameni de care trebuie să fugă. Aveau ceva de împărţit cu al său frate, dar în lipsa lui s-au mulţumit să-i facă rău unui apropiat. Unul din ei avea în mână un cuţit. Acelaşi care îi străpunsese lui Giani burta în dreptul ficatului cu doar câteva minute înainte. Alte zece lovituri de cuţit i-au luat viaţa.

A doua zi, Beatrix vede la televizor ştirea despre moartea lui Giani. Se gândeşte că a ajuns rău de ultima oară de când a vorbit cu el. Sau poate era în situaţia asta şi înainte. Îi pare rău, dar doar atât.

Dar dacă a vorbit urât în mod intenţionat? Dacă ar fi fost mai cuminte, ea ar mai fi întârziat în acel gang câteva clipe şi ar fi sfârşit fără suflare.

…şi ea credea că îl cunoaşte.

NU E BINE.

* ?

..::

::…

Stai, un pic…
Stai, un pic!
STAI, un pic!
Stai.

…
Trage.
Ascultă.
Vezi.
Suflă.
Fumul dintr-o pipă veche. Te duce departe. Îţi duce mintea.

…
Imaginează-ţi!
O voce calmă. Răguşită. De om bătrân. Câteva clape de pian bătrân. Nişte acorduri de chitară răguşită. O melodie calmă.
Ceva despre o maşină veche. Despre un bătrân calm. Şi despre o maşină bătrână. O melodie veche.
Doar el şi maşina. Şi o pantă calmă. Deasupra unei ape răguşite.
Oare la ce s-o gândi?

Acum multe mii de ani. Oare la ce s-o gândi? Primul om. Care are de gând să se sinucidă. Din lumea asta.
Nu există cuvinte.
Nu există legi.
Nu există sentimente.

Oare ar trebui sărbătorit? Sau oare ar trebui blamat? Primul om care s-a sinucis. Din lumea asta.

Oare la ce s-o fi gândit? Primul om. Care s-a sinucis. Din lumea asta.

Nu existau. Cuvinte. Pe atunci. Doar îngăimări. Cum te poate răni o îngăimare?
Nu existau. Legi. Doar haos. Cum te poate nedreptăţi haosul?
Nu existau. Sentimente. Doar instincte. Cum te poate face un instinct să suferi?
Nu exista curaj. Nu exista laşitate. De asta o face un om din zilele noastre. El crede că e curajos. Şi o face. Ori lumea spune că era prea laş. Ca să fi înfruntat viaţa. Şi de asta a făcut-o.
Nu exista un precedent. El a fost pcut-rimul. Care a făo.

Atunci de ce o fi făcut-o? Primul om. Care s-a sinucis. Din lumea asta.

Oare la ce s-o fi gândit primul om care s-a sinucis?
Ce l-o fi “determinat”?
Oare el o fi inventat curajul? Sau oare de la el a pornit laşitatea?

…::

..::

descui fără zgomot. respiraţii amestecate, gemete, scârţâieli de pat. aceleaşi scârţâieli pe care le iubeam acum nu mai mult de o lună. acum mi se par guiţături penibile ale unui porc sleit de puteri, care se chinuie să oprească sângele din a mai curge din vena inteligent tăiată de stăpân, deşi nu ştie că sângele este cel care îi dă viaţă.

e clar ce se întâmplă, nu e totul doar în imaginaţia mea. ies, la fel de uşor. aştept pe scară. vreau să văd dacă la plecare iese cu el până la uşă.

nu trece nimeni. e noapte, dar parcă e prea ciudat. pe scara ei nu stă niciun student? nu se întoarce nimeni de nicăieri?

mi s-a părut sau chiar am auzit un “lasă-mă” din spatele uşii? uşor plictisit, imperceptibil, dar nu din cauză că o bună parte din sunet ar fi fost blocat de uşă. aşa a fost spus. încet. şi eu l-am auzit ca şi cum aş fi fost lângă ea. apoi am aţipit.

visez pe Egor cum înfige un fier în pământ, ca s-o ucidă pe domnişoara Christina. visez mesele de pocher din visele lui. visez cuvinte de-ale lui Marley şi oameni care udă cimentul din pasaje cu apă din sticle de doi litri. apoi mă trezesc.

parcă stăteam un pic mai sus, acum număr mai puţine trepte sub mine. mă uit la ceas. au trecut doar şapte minute. mai am de stat.

acum deja au trecut ore multe, dar uşa nu s-a deschis. s-a luminat bine de ziuă. ciudat. doar ţine foarte mult la felul cum o priveşte lumea. intru din nou. sunt hotărât să o privesc în ochi, cu o grimasă de om mare, care le-a văzut pe toate.

nu mă pot abţine să fac ochii mari: o pată informă de sânge pe parchetul din sufragerie. dar nu am auzit niciun ţipăt, nicio mişcare, nimic. ce s-a întâmplat? nu pot să pricep, deşi am văzut atâtea din astea. doar lucrez “la televizor”.

încui uşa înapoia mea. îmi vin în minte vorbele ei. “nu ai încuiat uşa? dacă nu o încui, uşa mea se deschide singură”. cred că de asta am încuiat-o. nu de teamă că ar putea intra cineva.

dar trebuie că e un coşmar. în seara aia când l-am întâlnit pe sob, am ajuns foarte târziu acasă. am căzut într-un somn adânc şi, pesemne, încă nu m-am trezit.

şi totuşi nu visez. ea plânge, rezemată de calorifer, apatică. pare obosită, riduri adânci i se înghesuie pe faţă. pot să-i disting zeci de vinişoare pe albul ochilor şi urme albe de sare pe obraji. parcă plânge de mult.

aud cum picături de sânge cad pe gresie, sub mine. nu erau acolo când am intrat. mă îngrozesc. îmi ridic privirea spre tavan. cum naiba o fi ajuns sânge acolo? parcă simt, deja, cum o picătură îmi ajunge în ochi şi, pe măsură ce privirea mea trece de tocul uşii, încep să clipesc repede, într-un gest reflex, ca şi cum m-aş uita în sus pe ploaie.

pe tavan nu e nimic. simt o durere de lovitură de bâtă în moalele capului. parcă cineva şi-a băgat mâna în creierul meu şi a strâns pumnul. durerea trece uşor în dreptul tâmplelor în timp ce eu îmi duc mâinile la cap, ca să mă lupt cu mâna care e deja acolo. icnesc uşor.

un scuipat îmi sare din gură, ajunge pe parchet şi se amestecă cu greu în balta de lichid pe jumătate coagulat.. îmi simt mâinile umede, şi le pun halucinat înaintea ochilor. sunt pline de sânge..

..::