foileton

::..

SFÎGA

- Stăteam eu aşa, liniştit, într-o zi, şi meditam. Pe veceu stăteam. De obicei, nu mă cac când meditez, dar în momentul respectiv trebuia să mă cac foarte tare. Şi, de obicei, nu meditez când mă cac, dar în momentul respectiv trebuia să meditez foarte tare. Şi atât de profund eram adâncit în meditarea mea, încât a trebuit să pun un pic pauză, şi să mă uit veceu, ca să văd dacă am terminat de căcat. Ei bine, nu. Nu terminasem.

Îi urăsc foarte tare pe oamenii care spun „pun pariu că…”. Să-i fut în gât! Deci, nu am cum să spun „pun pariu că vreţi să ştiţi la ce mă gândeam”. Dar sunt un ciudat care are nevoie de o introducere pentru orice căcat are de spus.

De multe ori, totul e o introducere, în afară de ultimul rând.

De aici şi cele câteva vorbe total inutile de mai sus. Şi acum trecem mai departe. Brutal, cum îi plăcea lu’ dirigu’ să spună.
Să-i fut în gât pe oamenii din metrou care se uită mereu în gol. Când eram mai mic spuneam că mi se pare că eu, în metrou, sunt ca o pată de culoare într-o poză alb-negru. Asta pentru că atunci când eram mic, eram homosexual. Acum mi-a trecut. Da’ mai las-o-n pula mea. Stai ca prostu’ şi te uiţi în gol, „ca ciorba la lăptaru pe moarte”.
Să-i fut în gât pe ăia care numără banii în timp ce conduc un microbuz plin cu oameni! Să moară, după două zile de chin, în spital! Da’ ce te faci cu cei 13 pasageri?
Să-i fut în gât pe ţigani! Mi se rupe pula de culoarea pielii. Există atât de mulţi ţigani mai albi decât unu’ pe care îl cheamă Sven, de-ţi vine să faci tumbe. Aş mai da explicaţii, da’ nu. Să-i fut în gât!
Să-i fut în gât pe americani! Cum au reuşit ei să scape de toate bolile şi de toate problemele! Au doar “conditions” acum. Eşti obez, futu-ţi pe mă-ta? Nu-i vina ta, ai o “condition”. Ce? Copilul meu obez a omorât un om, în somn? Dar nu-i vina lui, are o “condition”!
Apropo de Sven, l-am citit pe Sven. Hassel. Urât scrie. Da’ nu urât gen “urât scrii, ai nevoie de caiet cu liniuţe ajutătoare”. Urât, adică prost. Prost şi mult. Dar ce să-i faci? Trebuie să scrie. Are, şi el, ca orice alt ciudat, de altfel, nevoie de o introducere şi de un cadru, ca să poată să-şi exprime singura idee. Şi, după ce am citit cartea, mi-am dat seama că ideea e următoarea: a inventat cea mai perfectă jignire – “eşti mărturia vie a stării de război în cel de-al treilea Reich”. Să-l fut în gât, se pricepe.

- Ai uitat să te prezinţi…
- Să te fut în gât! Numele meu este Hematom şi sunt un să-ifutîngâtist.
- Salut, Hematom!
- Mda… Să-i fut în gât pe politicieni? Mi-a cam trecut. Nu vreau să creadă lumea că sunt un frustrat care nu poate.
Tuşeli.
- Ce-i, mă, ai ceva ÎN GÂT? Să-i fut în gât pe oamenii care spun…
Tuşeli din nou.
- … te iubesc!

..::

::..

- Credeţi că nu ne putem lipsi de voi? Sunteţi indispensabili cu toţii! Dispensabili, adică!

Micuţul chicoti. Îşi aduse aminte de o întâmplare cu lorzi. Cică la un moment dat, într-un bar din acela care poate fi numit bar doar într-un sat în care birt înseamnă un coteţ de porci dezafectat, transformat, mai apoi, în coteţ de găini, după care în afumătoare şi abia după aceea într-un loc unde încap cinci scaune în jurul unei mese care păstrează, încă, răhăţei de porc sub picioarele roase de vreme şi de şobolani, dar mai mult de şobolani decât de vreme, stăteau doi inşi de vorbă. Unul dintre ei, Mitic – deosebit de agramat, rânzos şi nespălat. Celălalt – foarte înalt şi slab, cu o mustaţă neîngrijită, la fel de uleioasă şi gri ca puţinul păr de pe cap, cu o atitudine servilă şi deosebit de ratat în viaţă. Genul de om care nu are altceva mai bun de făcut ziua decât să stea şi să asculte vorbele de duh ale unui om deosebit de agramat, rânzos şi nespălat.

- Ioane, mai e duşi, mă, copiii tăi cu vaca?

Bulbucând ochii, Ioane luă cuvântul:

- Păi, am două vaci…

În acele momente, intră în barul cu pricina Nel. Poştaşul. Tocmai terminase de lipit timbre pe plicurile în care pusese câte o “Gazeta Satului”, al cărei redactor-şef era, şi care plicuri urmau a fi trimise pulimii, prima oară gratis, apoi contra cost, aşa cum auzise el că fac traficanţii de droguri de la oraşe cu puştii de bani gata. Ceru un Genocid, ca să-i treacă gustu de lipici:

- Neîndoit, că aşa bea lorzii! Pusese destul de multă tărie în vorbe, ca să fie auzit de Mitic, fără să fie nevoie să se întoarcă spre el. Apoi dădu paharul pe gât, se întoarse spre Mitic şi spuse:

- Ai auzit, bă, Mitic?

Primul cuvânt al lui Nel ieşise dintre cele două buze cărnoase şi vinete însoţit de câteva de picături de scuipat 35% alcool. Mitic, ştergându-se pe faţă cu prosopul dat pe după gât, privind la dânsul cu dispreţ şi abia aşteptând să-i spună una de să-l usture pe întâiul gazetar al satului, emise următorul aforism:

- Ştii ce am auzit eu, bă, Ioane? Că pentru lorzi, maieurile e indispensabili.

Ieşind din starea aducere-aminte (care aducere-aminte nu este o entitate, după cum bine spunea domnul profesor Cătineanu), Micuţul se întoarse către Grăsuţ şi îi spuse:

- Bă, grasa aia tocmai ne-a făcut izmene pe toţi. Eu mă futez pe douăzeciu ei la sută şi mă duc acasă.

Îşi luă ghiozdanul şi, în ţipete de orca rănită în orgoliul ei propriu , ieşi din cameră. Îşi aprinse o ţigară, căci în camera asta avea voie să fumeze şi rămase aşa, nemişcat, în aşteptare. După câteva minute, ţipetele se putură auzi din nou prin uşa deschisă. De data asta erau adresate Grăsuţului.

- Să mergem, zic.

- Că bine zici. Bem un ceai?

Micuţul stinse ţigara şi porniră amândoi în jos, pe scări. Ajunseră numaidecât în parcare, apoi, numaidecât acasă la Micuţul. El merse de-a dreptul în bucătărie şi scoase din dulap cel mai aromat ceai care se putea găsi pe o rază de trei scări de bloc. Fiecare pliculeţ avea câte o gaură care, era lesne de văzut, era făcută manual. Micuţului îi plăcea să treacă prin gaura respectivă un fir de aţă la al cărui capăt atârna o mică greutate care avea rostul de a ţine plicurile sub nivelul apei când aceasta dă în clocot.

- Iese mai bun, spuse el, observând că Grăsuţul se uita un pic întrebător.

- Tu atârni greutăţi de pliculeţele de ceai şi spui de Cap-de-Fontă că-i ciudat?

- Bă, Cap-de-Sfeclă ăla chiar e ciudat.

- Aha… Altceva?

- Să opreşti tu focu’ când începe să fiarbă. Eu mă duc să mă piş în chiuvetă.

..::

..::

cică “de ce ai nervi?”..

păi, n-auzi, mă?

vine un jegos, cocalar coclit, jegos cu jeg sub unghii şi deasupra lor şi borăşte peste audienţă că ”lasă, că îi zic eu lu’ tata să vină şi să mă bage aici”.

nici măcar nu eram de faţă, da’ i-aş binecuvânta rectul cu organul reproducător al copilului făcut de Terente cu o clonă de-a lui Terente, cu aceeaşi graţie, pasiune şi cantitate de bale în colţul gurii cu care binecuvântează belgienii copii (stereotipuri, cimitir al vieţii mele).

nici măcar nu contează cine e jegosul. nici măcar nu contează unde ar vrea el să-l bage tacsu şi nici măcar nu contează cine e tacsu. poate doar dacă e gropar de serviciu şi cocalarul are fetişuri ciudate care implică anelide consumatoare de pământ bogat în substanţe vegetale (ceea ce nu-i exclus) sau dacă tacsu e Dumnezeu şi îl bagă rege peste naţia aleasă. numa excepţiile astea îmi vin în minte.

şi cică de ce am nervi, auzi? păi, cum să nu ai, bă, nervi când o protozoară monoflagelată, cu ochi de viezure tripat pe pastile şi cu un borcan întreg de gel în freză, de zici că-i Flubber de la fruntea lui deosebit de îngustă, în sus, vine şi linge în cur oameni, ca să ajungă un mic băgător de seamă cu aspiraţii de băgător în seamă mai mare?

dar, mai ales, cum să nu ai nervi când vezi că – înainte să-i cânte cocoşelul de trei ori – prostul se leapădă de perdeaua de pe ochi şi vede, la rândul lui, că nu-i merge cu linsul în cur, după care ia decizia să-l convoace pe tacsu?

abia aştept să-şi ia o ţeapă din aia mare unsă cu cea mai fină untură, mai fină, chiar, decât untura pe care i-o dădea vreo rudă binevoitoare unsă pe pâine atunci când era mic.

s-ar putea ca gradul de satisfacţie pe care îl voi experimenta să depăşeasCĂ CU mult gradul de satisfacţie pe care îl experimentezi după o sesiune de defecat sandvişuri triunghiulare eficient „anabolizate”, după o aşteptare cam de-aici până la Romexpo şi încă cinci minute de sunat la uşă, că nu ai cheie.

acum.. care este cel mai mare defect al raţionamentului meu, care nici măcar nu este un raţionament – dar nu găsesc alt termen acum?

…

anybody?

păi, este acela că – după ce mi-am umplut biroul din lemn de mahon cu coji de fistic – am început să mă calmez şi să-mi dau seama că s-ar chiar putea să vină tacsu şi să-l bage.

well, isn’t that nice?…

but it’s wrong, spuse frustratul.

::..

..::

dragă blogule,

astăzi am să scriu în tine – cu toate doişpe degetele de ciudat pe care le am – despre calea de mijloc…

oare există cale de mijloc, dragă blogule?

trebuie să existe, pentru că tocmai ţi-am pus ţie o întrebare, dragă blogule. dacă nu exista o cale de mijloc, dragă blogule, un monstru pe care şi mă-sa l-ar considera monstru, care scuipă acid, trage cu lasere din ochi, cu rachete din urechi şi are gheare de unuvirgulădoişpe metri m-ar fi împuşcat cu pistolu lu’ tacsu.

dar simt nevoia să exemplific:  am intrat pe un site de manele care îţi poate genera – mult mai repede decât face banca mondială predicţii şi mult mai inspirat decât fac partidele politice alianţe – o poreclă de cocalar/manelist/ţigan ori român ţiganizat cu aspiraţii de zicător din coardele vocale/viitor fost adi tăciune/făcător de ochi mari la vederea lui cocliţă şi am introdus în câmpul „nume”, apelativul Dennis, care nu e chiar numele meu, dar să nu intrăm în detalii. ei bine, aliasul alături de care eu aş uda “păpuşe” cu de neegalat succesuri este “rareş fenomenalul”.

păi, dacă nu ar exista cale de mijloc, dragă blogule, inventatorul acestui site ar muri mâncat de termite crescute într-o familie cu puternice înclinaţii de dreapta, ca să zic aşa. şi eu aş fi fost trăsnit cu o idée mai în ordine înainte să fac click. că sunt la prima abatere, Mădălina!

în altă ordine de idei, dacă te plimbi cu partenera de viaţă prin parc, la o oră foarte târzie din noapte şi vine la voi un cocalar cu numele luat de pe site-ul mai sus menţionat, care a apucat să-şi ia un pistol înaintea ta – de te roade invidia, ca pe duşmanul cel mai dorit mort în versurile din mintea plină de prinţese a celui mai apreciat formator de opinii printre cei cu afinităţi pentru genul de muzică impropriu numit “manea” (dar este dovedit faptul că un concurs de “a lua ceva-viteză” între un ţigan şi orice altă specie, fie ea organică ori nu, va fi întotdeauna câştigat de ţigan, ei “luându-şi-viteză”, în consecinţă, şi denumirea de “manea” pentru ce cântă) – şi îţi spune îndreptându-l spre tine – cu mâna aia mai plină de inele, de tu te gândeşti că are atât de multe încât s-ar putea să îi îngreuneze timpul de reacţie, în caz că te faci înspre el, dar de fapt nu e aşa, pentru că viaţa e o femeie de moravuri uşoare – că ori partenera ta de viaţă îl va ajuta de bună voie şi nesilită de nimeni – asta fiind o prostie, că doar deja vă ameninţă cu pistolul, dar e prea prost să îşi dea seama de asta, pentru că ascultă manele încă de când a învăţat să audă – să îşi răspândească seminţia pe planeta albastră ori vă face amândurora câte două noi burice, dar nu înainte să te împuşte pe tine în ambii genunchi şi dupaia în glezne “just for the hell of it”, şi să o violeze în timp ce tu priveşti, s-ar putea să nu existe cale de mijloc. poate doar dacă ai puteri anormale. deci, sunt cazuri şi cazuri.

::..

..::

- Cum ai putut să te uiţi cu atâta jind, cu atâta poftă, cu atâta dorinţă la căcatu’ ăla cu ochi? Îl cunoşti?

- Dragul meu, eşti nebun! Nu-l cunosc şi nu m-am uitat la el deloc! Nu mă interesează alţi bărbaţi! Nu mă interesează nimeni în afară de tine! Nu mă interesează nimeni! Poate să aibă şi Rolls Roys şi vilă în Beverly Hills! Femeia spuse asta ştergându-şi lacrimile şi scuipatul din colţul gurii cu mai multe mișcări circulare de mână. Era roşie la faţă și muşchii gâtului îi erau foarte încordaţi, semne că plânsetul era unul sincer, disperarea era una viscerală. La auzul cuvintelor ei, bărbatul, care avea trăsăturile feţei parcă special alese pentru a părea în armonie doar atunci când sunt animate de furie, tună:

- De unde ştii tu că are Rolls Royce? Apoi vru să o lovească, dar se gândi că e mai cuminte să nu o facă şi plecă din cameră, apoi din casă. Se urcă în maşină şi porni în trombă.

Lacrima ce i se scurgea pe obraz îi trăda toate gândurile. Se simţea înşelat, vexat, jignit, umilit, mototolit, călcat în picioare, se simţea ca o cârpă, ca un prost, ca un idiot, ca un orb. Era nebun, era trist. Şi toată amărăciunea i-a plantat în pământul fertil al nebuniei sămânţa sinuciderii.

Dar trebuia să facă în aşa fel încât să pară un accident. Ea, văzând că este vorba de un accident, şi-ar fi smuls părul din cap de durere. Cu siguranţă că ar fi crezut că e vina ei. Din vina ei a plecat nervos de acasă, din vina ei nu a fost atent şi din vina ei a avut parte de o moarte stupidă.

În acelaşi timp, accidentul trebuia făcut într-un anume loc. Într-unul din locurile unde el îi spusese că, dacă ar fi să se sinucidă, acolo şi numai acolo ar face-o. Asta, tocmai pentru ca ea să oscileze între accident şi sinucidere, fără a-şi putea da seama vreodată care dintre situaţii este mai gravă, ca să-şi poată găsi o penitenţă pe măsură.

Dealul fu primul loc care îi veni bărbatului în minte. Se îndreptă spre vârf cu viteză. O căzătură de acolo, cu maşina, își spunea el, ar rezolva problema. Odată ajuns sus, nu mai întârzie niciun moment cu îmbărbătatul, ci înaintă de-a dreptul către buza prăpastiei. Dintr-o dată, maşina scoase un sunet ciudat şi începu să piardă din viteză. Se opri de-a binelea chiar înainte de a plonja înspre întâlnirea cu cel dintâi arhitect.

Motorul maşinii era încă pornit, aşa că bărbatul încercă să înainteze. Nimic. Încercă să dea cu spatele şi asta îi reuşi. Înţelese atunci că providenţa i-a dat un semn… … … Nu aici trebuia să moară.

Făcu cale întoarsă, încurajat de un gând dramatic – Scările Teatrului Mare aveau să-i fie piatră de mormânt. În câteva minute ajunse în centrul oraşului şi direcţionă maşina către coloana din oţel masiv erectată în faţa intrării actorilor, în semn de omagiu adus unui scriitor celebru. Se întâmplă acelaşi lucru care i se întâmplase la prima tentativă. Se dădu jos din maşină, dezarmat. Dinapoia coloanei ieşi femeia. Se strânseră în braţe…

Pe ecran apăru un mesaj idiot. „Nu arată ea ca un Rolls Royce, dar are grijă de tine! Noua Pedica. Până la 31 Septembrie, trei rate de leasing gratuite.” Hematom rămase uluit de ceea ce tocmai privise. Simţea cum scârba îi cucerește și depășește toate celelalte simțuri. Îi veni, pe loc, în gând, o altă încheiere pentru grozăvia pe care tocmai o văzuse…

[...] Se dădu jos din maşină, dezarmat. Dinapoia coloanei ieşi femeia. Bărbatul se îndreptă spre ea şi îi dădu un pumn în muia aia urâtă. Apoi se îndreptă spre portbagajul mașinii, de unde scoase o sticlă, apoi turnă conţinutul acesteia peste capota maşinii. Un băţ-de-chibrit-aprins mai târziu, maşina muri în chinuri groaznice. Pe ecran apăru un mesaj. „Morala: pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti.”

Apoi, îşi imagină o garnitură pe măsura acestei porţii de batere de câmp atât de greu de digerat.

Bună seara şi bun-găsit la ştiri, spuse prezentatoarea, o damă șatenă! O întâmplare şocantă a pus pe jar o comunitate liniştită din România. Un puşti de, atenție, doar cinci ani a ademenit doi bărbaţi într-o scară de bloc şi a abuzat sexual de ei. Întrebaţi de ce au acceptat să intre împreună cu puştiul în scara de bloc, bărbaţii au spus că cel mic le-a oferit un pachet de ţigări şi părea de treabă.