..::
Comparaissons are easily done once you’ve had a taste of perfection…
E ciudat cum câteodată, când vedem un om, pe o stradă încălzită de un soare puternic de vară și răcorită, apoi, de o ploaie cu stropi cât strugurii, dar totuși caldă și ea, sau într-un parc mare, cu aleile umede și pe care sunt proiectate formele ciudate pe care le fac frunzele bogate care acoperă aleea, ca un tunel, cu razele unui soare din acela pe care îl venerau maiașii, sau într-un restaurant din acelea care sunt, de obicei, invocate de marii scriitori în operele lor de căpătâi, putem să ne dăm seama după expresia care îi animă fața de tot ceea ce îi trece prin minte, de tot ceea ce el simte în momentul acela.
Domnul Bertrand a avut și el, deși nu își mai aduce aminte acum, parte de o astfel de experiență. Era foarte tânăr atunci. Era toamna, târziu. Strada, pe care se înapoia de la școală, fusese udată din belșug de niște nori mari, care păreau a fi luat locul cerului albastru, pentru totdeauna. Soarele nu mai cuteza să apară într-un timp atât de apropiat de iarnă, ca să usuce străzile și ziua. Dar totuși, parcă era cald. Picăturile de ploaie căzute cu puțin timp în urmă parcă purtaseră cu ele căldură, care lenevea încă în aer și conferea acelui sfârșit de săptămână o temperatură în care numai bine se coc cireșele. Sau poate era totul doar în imaginația lui.
Mai mult atent la bălțile de pe trotuar decât la a nu lovi pe cineva în mers, a lovit, în mers, pe o tânără domnișoară cu cei mai frumoși ochi negri. “Păcat că va trebui să fiu certat de fata asta atât de drăguță”, gândi el. Dar ea nu îl mustră. Îi aruncă, doar, o privire care îi spunea să nu își facă griji. Era fericită.
Acum, după multă vreme, cei ce văd, în fiecare dimineață de duminică, zi în care el obișnuiește să stea pe banca aceea care privește spre râu, expresia de pe fața domnului Bertrand, își pot da seama de faptul că locuiesc într-un cartier tare urât. Și-l puteau imagina, și ei, atât de urât precum îl vedea el.
Cum privești de pe bancă, de la stânga spre dreapta curge, printr-o matcă săpată, mușcată pur și simplu din pământ cu ură, un râu murdar, ca un vierme printr-o grămadă de gunoi. Peste râu, două trei case părăsite, cu acoperișurile sparte, și locuite doar ocazional de cerșetori. Ca să ajungi acolo, trebuie să treci peste un pod ruginit și crăpat, care scârție ca moartea când pășesc mai mult de trei oameni pe el.
În partea stângă – o uzină dezafectată, cu toate ferestrele sparte, despre care se mai spune că e și bântuită. În dreapta, pe o limbă de pământ prilejuită de cotirea la stânga a viermelui, stă, masiv, dar obosit și neputincios, sanatoriul – motivul pentru care, în trecut, orașul primea cei mai mulți vizitatori. Înapoia băncii, un parc în care copacii rămân uscați și vara, și în al cărui colț – cel mai apropiat de oraș – este situată o biserică uitată de Dumnezeu. Parcul stătea ca un fel de barieră între această parte a cartierului și restul cartierului care creștea, apoi, într-un oraș nefolositor.
Dar, de fapt, cartierul, și chiar orașul, nu erau atât de urâte. Așa le vedea el, prin ochii despre care el însuși spusese că văd ”ca ai unui om bătrân și amărât de vremuri grele”.