::..
Poveste adevărată *
Beatrix. Până la vârsta de 18 ani avea deja citite sute de volume de proză şi poezie, zeci de tratate de psihologie şi câteva cărţi pline de idei despre sinucidere şi viaţa de după, sau existenţa ei pusă sub semnul întrebării.
Singura viaţă pe care o cunoştea – răutatea unui tată beţiv şi reproşurile continue ale unei mame denaturate. Îi plăcea să creadă că doar ea ştie adevăratul sens al cuvântului “denaturat”. Sigur, lumea cunoştea definiţia din dicţionar, dar există o anumită dimensiune a sensului lui ascunsă pentru alţii, pe care ea şi numai ea o sesiza. Ăsta era unul din lucrurile care îi aduceau bucurie – ştia ceva ce pentru alţii era de neatins. Într-atât de nenorocită era încât trebuia să găsească bucuria acolo unde alţii găseau doar tristeţe.
Până să împlinească 16 ani, avea deja câteva tentative eşuate de sinucidere. Tentativa, prin definiţie, este o încercare eşuată de a face ceva. Ea avea tentative eşuate. Ce o mai fi însemnând şi asta. Era cel mai mare şi unul din puţinele defecte care stăteau între ea şi perfecţiune – că a eşuat în a face ceva de care orice stat se teme, ceva care este supus oprobriului public şi care este interzis de religie.
Prieteni avea, dar nici unul nu părea a fi în stare să o pătrundă, nici chiar cei care erau – într-o oarecare măsură – în acelaşi loc cu ea.
Într-un cuvânt – NEfericită.
Într-o seară, în timp ce se întorcea de la şcoală, într-unul din multele ganguri ale cartierului periferic în care locuia, l-a întâlnit pe Giani. Îl cunoscuse în urmă cu ceva timp într-un autobuz – el avea nevoie de un bilet şi ea avea unul în plus. Părea a fi un om de care se putea apropia. El o cunoştea pe ea bine şi ea credea că-l cunoaşte. Nu-l mai văzuse de câteva luni, deci întâlnirea îi provocă bucurie. El, însă, o întâmpină cu o replică îngrozitoare:
- Ţi-au mai crescut ţâţele, micuţo!
Pe faţa lui se citea o durere fizică foarte mare şi parcă se forţa să stea drept. Avea mâna strânsă pe şold. Ochii lui aveau aceeaşi căldură ca de obicei. Vorbele lui, însă, îl transformară într-un străin.
- De ce vorbeşti aşa?
- Hai, gagico, nu te umfla în pene, ţi-am făcut un compliment!
Ea plecă fără să mai spună ceva, cu sufletul mustind de dezamăgire şi convinsă a prea multa oară de răutatea care stă în oameni.
Peste câteva clipe îşi făcură apariţia în acel gang doi băieţi. Giani se uită la ei ca la nişte oameni de care trebuie să fugă. Aveau ceva de împărţit cu al său frate, dar în lipsa lui s-au mulţumit să-i facă rău unui apropiat. Unul din ei avea în mână un cuţit. Acelaşi care îi străpunsese lui Giani burta în dreptul ficatului cu doar câteva minute înainte. Alte zece lovituri de cuţit i-au luat viaţa.
A doua zi, Beatrix vede la televizor ştirea despre moartea lui Giani. Se gândeşte că a ajuns rău de ultima oară de când a vorbit cu el. Sau poate era în situaţia asta şi înainte. Îi pare rău, dar doar atât.
Dar dacă a vorbit urât în mod intenţionat? Dacă ar fi fost mai cuminte, ea ar mai fi întârziat în acel gang câteva clipe şi ar fi sfârşit fără suflare.
…şi ea credea că îl cunoaşte.
NU E BINE.
* ?
..::