Debutul ca pariu (sau despre o poveste de dragoste cum nu s-a mai scris prin literatura română)

Ca editor, când resping un manuscris, cunosc exact punctele care m-au adus (foarte rapid, de obicei) la „nemiloasa” decizie. Mi s-a întâmplat extrem de rar, număr pe degete cazurile, să bâjbâi într-o reacție negativă, filtrul auto-creat și imunizat în timp de zeci spre sute de propuneri funcționează cu o acuratețe micronică. Îmi pot seama aproape imediat dacă am în față o potențială carte, dar mai ales dacă am în față o potențială carte pentru ceea ce îmi propun să aduc cititorilor. Sau, mai elegant spus, „dacă se potrivește / încadrează stilului nostru editorial”.

Lăsând la o parte nenumăratele cazuri de „pseudoscriitori treziți peste noapte”, care pun virgulă între subiect și predicat, trei puncte la fiecare capăt de frază (chinuită); dincolo de acești mulți brusc-năpădiți-deodată-de-simțire-profundă-literară, probabil după urmărirea unui documentar despre un scriitor pe Netflix, a căror viață sigur e demnă de un roman (oh, God…), dar care n-au citit nici măcar clasicii, dapăi din contemporani, m-am trezit nu o dată în situația în care textul era binișor scris, story-ul avea o oarece consistență, dar tot nu mi-a activat „credința”. Pentru că trebuie să cred într-o carte, în primul rând, dacă vreau să o și public. Pe acest tip de MZN-uri (așa le zic eu uneori: manuscrise zburătoare neidentificabile) mai cuget ce-i drept, dar nu mai mult de câteva zile și tot la aceeași concluzie ajung de obicei. Și la fel, nu duc lipsă de argumente.

Paradoxal, când accept un manuscris, la întrebarea De ce tocmai această carte? îmi este greu să răspund. Logica ar sugera că lucrurile ar trebui să fie fix pe dos, nu? Treaba este însă foarte, dar foarte complicată.

Fiecare decizie pozitivă poartă în spate câte o ditamai poveste și un amalgam de motivații, de emoții și de mâhniri, amestecate bine, până la pariul decisiv: all-in.

Studiu de caz: Oana David – Între două fronturi, noua apariție în colecția de proză Hyperliteratura.

Altfel spus: povestea de dragoste dintre o tânără româncă (pianistă, din așa-zisa lumea bună a anilor ’30, căsătorită mai mult de formă cu un dandy bogătaș, Barbu Lonida-Lăzărescu) și Heinrich von Reinhardt, nepotul ei prin alianță, pilot și viitor ofițer german.
M-am hotărât să public această carte pentru stilul inedit al autoarei? Nicidecum. Am luat decizia strict din rațiuni comerciale? Cu speranță mai mult în această privință, dar asta-i altă discuție. M-a convins storyline-ul? Pe alocuri, să zic. Este o carte pe care eu aș citi-o? Caraghios, nu chiar; genul romance nu e în topul gusturilor mele literare. Scenele „de luv” au făcut deliciul lecturii? Scenele alea nu mi-au plăcut mai deloc. Atunci personajele, asta e! Nu înde-ajuns. Mai punem și faptul că romanul are (după îndelungi tăieturi și revizuiri) aproape 600 de pagini?

Bun, dar… de ce am publicat totuși romanul Între două fronturi?

Ei bine, dacă mai înainte probabil nu v-am convins deloc să citiți cartea asta, o să vin cu niște remarci opuse, însă nu înainte de a vă mărturisi că nici acestea de fapt nu au cântărit major în luarea deciziei de publicare.

Foarte rar am văzut o carte atât de bine documentată și muncită

Truda autoarei, vizibilă pe tot parcursul lecturii, este un lucru care m-a impresionat. Și sunt un tip greu de impresionat. Să scrii o poveste de dragoste n-o fi chiar ușor, n-o fi nici dincolo de complicat, dar să scrii una din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, să ai în background întreg contextul social și istoric (și contextul acesta să influențele soarta personajelor tale), să aduci în prim plan Bucureștiul și Berlinul atât interbelic, cât și din timpul războiului, ei bine, asta da provocare.

Nu am întrebat-o pe Oana numărul cărților citite strict pentru roman, arhivele cercetate, biografiile, memoriile șamd, pentru că nu aș fi obținut decât un număr sec. Cu ce ne-ar ajuta 37? Sau un 53? Sau mai degrabă (mai apropiat de adevăr, simt eu) un 88? Romanul rezultat nu este decât vârful icebergului, dar ce se află „sub apă” ține de atuurile pe care din ce în ce mai puțini scriitori pun preț.

Faptele istorice / descrierea personajelor marcante ale vremurilor respective / vestimentația (de remarcat aici studiul aprofundat) / starea de spirit a oamenilor de atunci / psihologia și principiile politice dezbătute atunci, atât de bine înviate / contextul cultural (da, muzica, filmele, teatrul etc.) / locurile și străzile, toate acestea adunate m-au convins că am de a face cu un scriitor serios. Care nu s-a așezat la masa de scris să spună o povestioară care i-a trecut prin cap într-un weekend plicticos, ci s-a apucat să creeze o poveste așa cum trebuie.

Atmosfera (poate chiar pilonul cărții) seduce

Limbajul (la dialoguri mă refer în special), ținutele (repet, vestimentația este o mare reușită a cărții), obiceiurile, până și descrierea mobilei dintr-o încăpere, călătoriile, cromatica fiecărei scene te duc direct în universul pe care Oana și l-a propus să-l construiască. Și nu ieși ușor de acolo. Fiecare serată, fiecare loc (de la Athénée la Capșa, de la Sinaia la Berlin, sau chiar gara micuță din Rosenheim, fie pe timp de pace sau, din contră, descrise în plin dezastru), fiecare anotimp care trece aparent în fundal (dar colorează atent orice cadru) sunt toate extrem de bine dozate și folosite la maximum de autoare.

Deși lipsită de profunzimi filozofice & literare (și asta mi-a plăcut, puțini sunt cei care nu fac gafa să se piardă în verdicte morale, fie ele spuse direct, fie prin personajele lor) și de o „poezie” a frazării, textul curge și are o magie care „te poartă”. Te teleportează în trecut. Ori eu consider că forța unui roman stă exact în capacitatea lui de a te scoate din timpul prezent și de a te purta într-o călătorie. Lucru care Între două fronturi reușește de la prima până la ultima pagină.

Eroina e pe alocuri atât de prostuță, încât devine umană și „palpabilă”

Una alt punct foarte important al cărții este faptul că Lulli (Lucreția Eleonora Leonida-Lăzărescu), povestitoarea și protagonista totodată, deși o femeie, după scrie și pe coperta IV, „înaintea epocii sale” (de remarcat aici și poziția femeii în anii ’30-’40, o altă reușită), are atâtea defecte pe cât are calități. Oana David nu a încercat să-și „perfecționeze” personajul și astfel acțiunile impulsive ale lui Lulli uneori te pot chiar enerva. Dar te enervează în același sens în care vezi un om care greșește sistematic în aceleași puncte. Este o eroină atipică, care gafează, care ia decizii pe moment (nu tocmai potrivite), care spune lucrurilor pe nume fără să se gândească de foarte multe ori la consecințe (ăsta de fapt este și farmecul ei).

Un șiretlic bine utilizat de autoare este faptul că aflăm de la toate personajele secundare cât de frumoasă e Lulli, fără însă să avem vreo descriere fizică amănunțită a ei. Nu știm nici dacă-i blondă sau brunetă, dacă-i înaltă sau pitică, dacă are gropițe sau nu (m-am întrebat asta la un moment dat), „camera de filmat” este doar în fața personajului.

Câteva scene istorice fac „deliciul” cărții

Bombardarea Bucureștiului de către americani, apoi intrarea Armatei Roșii în capitală și atmosfera Berlinului post-război (și toate tensiunile interioare ale societății) sunt punctele în care Oana David ne arată că romance-ul o fi el mai light literar și estetic vorbind, mai siropos pe ici pe colo (cu o scenă chiar diabetică pe la mijlocul lecturii), dar că are mână de scriitoare. Extrem de bine redate aceste trei evenimente, dacă le putem numi așa. Te înfioară, îți întorc stomacul pe dos, te revoltă chiar.

Aș remarca „trăirea pe viu” (unde la fel, se remarcă buna documentare) a Bucureștiului bombardat, un carnagiu meticulos descris, cu o imagine macabră a unui „rest” de picior de damă care va bântui nu doar coșmarurile personajului nostru, ci al tuturor cititorilor.

Nu e o carte cu happy-end (sau?…)

Finalul cărții (deschis, de altfel) nu este unul de tip hollywoodian. Unul ieftin adicătelea. Este echilibrat, din multe puncte de vedere. Nu am să-l dezvălui aici, pentru că aș face o uriașă defavoare cărții. Ce voi spune însă este că odată încheiată ultima frază și încheiată lectura, mintea începe să lucreze și să pună niște întrebări dincolo de povestea în sine. Și să conștientizezi cu adevărat ce drame s-au întâmplat în al Doilea Război Mondial, nu la nivel de cifre, nu la nivel geopolitic, ci la unul personal și cât se poate de profund.

Finalul cărții m-a convins de fapt că timp de 600 de pagini aproape am citit un fals romance. Subiectul principal nu a fost deloc dragostea, ci drama contextului istoric, care a aruncat în aer milioane de destine și care, evident, a schimbat lumea din temelii.

***

Dar cum vă spuneam mai devreme, că doar avem un subiect de terminat, nici măcar acestea nu sunt motivele pentru care am ales să public Între două fronturi. Sunt câteva argumente, desigur (la fel cum am avut și destule contra-argumente), dar înainte de toate, voi da un citat dintr-o discuție pe care am avut-o cu Oana cu mult înainte de redactarea cărții. Ea a spus așa: Am scris această cartea, pentru că asta îmi doream să citesc.

Despre asta a fost vorba de fapt în povestea din spatele cărții Între două fronturi. Despre curajul unei autoare aflate la debut să se arunce într-un story atât de complex și anevoios, din pură plăcere a lecturii și ulterior a scrisului.

Oana David nu a vrut să transmită nicio mare idee revoluționară, nu a vrut să facă nici pe deșteapta (deși putea), nici pe moralista, ci a vrut să creeze de la zero absolut o poveste de dragoste cum nu prea s-a mai scris în România (ne lipsesc cu desăvârșire astfel de titluri, poziționate mai ales în al Doilea Război Mondial – avem cu toptanul înainte și după), pentru „simplul” motiv că acest titlu îi lipsea din bibliotecă. Ori de aici mi se pare că poate începe și povestea unui scriitor.

Așa că, pariul editorului a fost făcut. Treaba autorului s-a terminat. Este rândul cititorilor.

Sharing is caring

Write Comment...

Name

Email